Scrisoarea unui bărbat în care s-a trezit Conştiinţa Divină, către soţia sa

“Cred că deja ai înţeles că bărbatul de a cărui soartă ţi-a fost unită propria ta soartă este un bărbat cu un caracter neobişnuit. Domeniul meu de acţiune, scopul meu în viaţă, atitudinea mea mentală sunt diferite de cele ale oamenilor zilelor noastre din această ţară. Eu sunt din toate punctele de vedere diferit de ei şi ieşit din comun. Proabil cunoşti ce spun oamenii obişnuiţi despre o viziune extraordinară, despre un efort extraordinar, despre o ambiţie extraordinară. Pentru ei acestea sunt nebunie; doar dacă nebunul obţine succesul în lucrarea sa, el atunci nu mai este numit nebun, ci un mare geniu. Dar câţi ating succesul în efortul vieţii lor? Între o mie de oameni sunt cinci sau şase ieşiţi din comun, iar din cinci sau şase poate că unul obţine succesul. Ca să nu mai zic că eu încă nici nu am pătruns complet în domeniul meu de activitate. Astfel, tu nu ai încotro decât să mă consideri nebun. (...)

Memento - Magda Isanos

"Trebuie să tindem mereu spre realizarea ideii de bine, generozitate şi frumuseţe, nici-o operă literară nu poate trăi fără ele. Cu cât timpurile sunt mai barbare, mai înveninate de ură şi mai iraţionale, cu atât intelectualul este dator să cultive sufletul lui într'un sens moral şi să se opună curentului. Iartă-mă că predic, dar spectacolul degradării umane mă îngrozeşte şi mă face să mă tem pentru tine, cum te temi totdeuna pentru cei iubiţi într'o vreme de molimă." 
(Scrisoare către Eusebiu Camilar, 27 august 1939, Costiujeni)

Magda Isanos (17 aprilie 1916 - 17 noiembrie 1944)

"Când citeai poeziile ei, necunoscând-o, nu puteai nici măcar bănui ce fire veselă

“Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii”

Una dintre cele mai frumoase declaraţii de dragoste din literatura română îi aparţine lui Liviu Rebreanu şi i-a fost dedicată celei care avea să-i devină soţie.

Liviu Rebreanu şi Fanny Rădulescu s-au cunoscut pe terasa Oteteleşanu din Bucureşti (situată pe locul unde se află astăzi Palatul Telefoanelor), unde, pe atunci, se adunau mai toţi artiştii vremii. I-o prezentase bunul său prieten, Emil Gârleanu. Ea, absolventă a Conservatorului de Artă Dramatică, era actriţă şi scriitoare. El stârnise deja interesul prin nuvele publicate în revistele literare. Iată cum îşi mărturisea Liviu Rebreanu, în 1912, iubirea pentru Fanny.

“Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii”

“Mulţi cred că se laudă zicând: “Iată inima mea! Vi-o dau… n-am nevoie de dânsa… Mie nu mi-e frică de chinurile geloziei, mie nu-mi pasă de tremurările înfrigurate ale iubirii! De un singur lucru mă feresc: să nu fiu banal! Aș vrea să

Sfaturile înţelepte ale unui tată către fiica sa

"Să trăieşti Mimilică dragă, să fii bună, să fii bună pentru ca să poţi fi fericită! Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că mai întâi nu pot fi iubiţi şi al doilea… al doilea, de! Norocul şi celelalte pere mălăieţe, care se aseamănă cu el, vin de afară, de la oameni, de la împrejurări, asupra cărora, n-ai nici o stăpânire şi nici o putere, pe când fericirea, adevărata fericire, în tine răsare şi în tine înfloreşte şi leagă rod când ţi-ai pregătit sufletul pentru el. Şi pregătirea aceasta e operă de fiecare clipă. Când pierzi răbdarea împrăştii tot ce ai înşirat şi iar trebuie să o iei de la capăt. De aceea vezi atât de puţini oameni fericiţi… atâţia cât merită.

A, dacă nu ne-am iubi pe noi fără măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastra şi dacă ne-am dojeni de câte ori am minţit, sau ne-am surprins asupra unei răutăţi, ori asupra unei fapte urâte, dacă în sfârşit, ne-am examina mai des şi mai cu nepărtinire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi, partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură.

Se ştie că durerea este un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora.

Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce vrei. Şi văd că ai început să ştii şi asta. Doamne, ce bine-mi pare că ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi vina.

Aşa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei şi al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg, cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată, de câte ori deşertăciunea te îndeamnă să strigi: ”Uitaţi-vă la mine!”, dar mai ales aş vrea să scriu, de-a dreptul în sufletul tău aceasta: “Să nu faci o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşesti”. Nu e triumf pe lume, nici mulţumire mai deplină, ca o conştiinţă curată.

Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi trăit cincizeci de ani ai să o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu să o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi!

Te îmbrăţisez cu drag,
Alexandru Vlahuţă"

S-au iubit jumătate de veac

  
 

       Dacă aş fi fost o femeie mai deşteaptă ţi-aş fi putut descrie, pasărea mea măiastră – cum văd în tine unirea frumuseţii formei, penajului şi cântecului. Ţi-aş fi spus că tu eşti cea mai măreaţă minune a tuturor epocilor,

Anaïs Nin - iubire şi adoraţie

   

       "N-o să mă cunoşti niciodată prin trecutul meu, ci numai prin ceea ce sunt pentru tine şi cu tine; şi asta pentru că tu, aşa cum eşti, scoţi la iveală tot ce e mai bun în mine; exorcizezi şi aduci la suprafaţă un eu pe care alţii nu l-au cunoscut. Şi nu vreau să spun că voi înceta să fiu ceea ce sunt, pentru că am multe sa-ţi dăruiesc."

Regina Cordium

                                 Între mâini, între sprâncene,
                                 Între buzele iubitei mele - Crinul Iubirii-
                                 Un spirit se naşte,
                                 Un spirit a cărui naştere urseşte
                                 Sângelui meu foc să ardă prin mine;
                                 Care respiră peste ochii mei transfiguraţi,
                                 Care râde şi murmură în urechile mele,
                                 La a cărui atingere blândă culoarea-mi păleşte
                                 Şi pe care viaţa mea leşină să-l audă.
                                 Înlăuntrul vocii, înlăuntrul inimii,
                                 Înlăuntrul minţii Crinului Iubirii,
                                 Un spirit se naşte,
                                 Un spirit care îşi desface în înălţimi
                                 Aripile fremătânde şi mă priveşte;
                                 Care pe buzele-mi degetul şi-aşează,
                                 Şi îmi arată, în şoapte de lăute,
                                 Acel Paradis al cărărilor înmiresmate ale Iubirii
                                 Ale cărui vânturi şi spirite pe ea o adoră.
                                 Sprâncene, mâini, şi buze, inimă, minte, glas,
                                 Săruturi şi cuvinte ale Crinului Iubirii -
                                 Oh! copleşiţi-mă cu încântarea bucuriei voastre
                                 Până când dorul năvalnic se odihneşte în mine!
                                 Ah! speranţa nu mai fie asuprită,
                                 Ci afle-şi în ea scopul plin de graţie,
                                 În ea, al cărei cuvânt Adevărul nu-l ştie doar din gându-i
                                 Şi al cărei trup Iubirea nu doar din suflet.

(Dante Gabriel Rossetti)

                     Iubita mea, tu eşti splendoarea divină, viaţa eternă în forma cea

mai adorabilă (...)
                     Dacă ai putea doar să vezi cum apari ochilor mei, ce aură strălucitoare emană corpul tău şi se împrăştie peste tot iluminându-mi privirile, tu nu te vei mai teme vreodată de bătrâneţe sau moarte. Forma ta terestră nu este decât o umbră a acestei imagini. Şi, desigur, forţele pământului luptă şi caută să o concretizeze, să o confirme, dar natura este încă nepregătită: imaginea ta în mine este arhetipul etern care trăieşte în sfânta realitate misterioasă.

(Novalis)

                                 Ea care nu a venit, nu era ea hotărâtă
                                 totuşi ca să-mi aranjeze şi înfrumuseţeze inima?
                                 Dacă a trebuit să existăm pentru a deveni ceea ce iubim,
                                 ce ar trebui oare să creeze acum inima?

                                 Bucurie încântătoare a vidului, poate că tu eşti
                                 centrul tuturor eforturilor şi iubirilor mele.
                                 Dacă am plâns atât de mult pentru tine, e pentru că
                                 te prefer între atâtea alte bucurii întrezărite.

   (Reiner Maria Rilke)

 

O inimă sub piatră

Dragostea e reducerea lumii întregi la o singură fiinţă, preamărirea unei singure făpturi până la îndumnezeire.

Dragostea e închinăciunea pe care îngerii o fac stelelor.

Ce trist e sufletul când e trist din dragoste! Ce gol înseamnă lipsa unei fiinţe care umple ea singură întreaga lume! Ah, ce adevărat e că