30 September 2010

Nadejdea


 
 



Domnul m-a învăţat din tinereţea mea ca să nădăjduiesc în Providenţă; dacă m-aş naşte încă o dată, m-aş lăsa de mai înainte sa fiu condus (chiar şi în lucrurile cele mai mici şi neînsemnate) de această Providenţă Dumnezeiască – cu simplitatea unui copil şi cu dispreţuirea stiinţelor omeneşti.


Este o plăcere pentru sufletul meu dăruit cu totul Domunului de a păşi cu ochii închişi acolo unde Providenţa Domnului vrea să mă conducă. Intenţiile Providenţei sunt de necercetat de către mintea omenească – dară îs totdeauna minunate pentru acei care cred în Ea... Să lăsăm deci sufletul nostru de a călători în corabia Providenţei; Ea ne va conduce într-un liman bun.

Dumnezeu nu numai că poate să ne dea cele bune, dară chiar vrea să le dea, ca un tată bun - binecuvântat cel care speră în El! Nefericiţi însă îs aceia care cred în cele omeneşti; ele făgăduiesc multe, dară dau puţin – şi pe puţinul acela îl fac scump plătit... De-am putea noi în
ţelege Providenţa Domnului în toată minunăţia sa – atunci inima noastră ar trebui să se înveselească de iubire şi de mulţămire. 


Ce mare este iubirea Domnului faţă de oameni! Cum ne apără şi ne conduce aşa de milostiv! El vrea ca noi să aparţinem cu totul Lui! Asa dară, să nu încercăm să căutăm un alt braţ pe care să ne bizuim – decât al Lui; mânie să nu avem în minte şi în faţa ochilor, decât pe El singur; să unim voinţa noastră aşa de strâns cu a Lui, încât nimic să nu ne poată sminti unirea asta. Să avem mulţumire şi bucurie să vrem în toate tocmai ceea ce vrea Sfânta Providenţă! Să ne lăsăm conduşi de El! Să nu ne gândim aşa de mult la noi înşine! Să trăim în Providenţa Domnului! Noi o să fim bine păziţi dacă nu avem alt adăpost decât al Lui!

 

Treburile noastre au să meargă mult mai bine dacă Domnul este cu noi. Oare poate să se prăbuşească un copil care este dus pe braţele tatălui său iubitor?! Domnul iubeşte cu o gingăşie de nespus pe toţi aceia care cu totul se lasă duşi în grija Lui şi se predau orânduirilor Sale deoarece ei nu se uită la schimbarea dulcelui şi amarului cu care Providenţa îi probează – dară se ţin strâns de toate acestea, convinşi că Domnul toate le face spre binele acelora care îl iubesc. Aşa vorbesc ei cu Iisus: „Îţi dăruiesc Ţie sufletul, corpul, împreună cu toate cele ce am; să dispui de ele dupa plăcerea Ta. Eu mă învoiesc cu cele ce dispui. Eu Te vreau pe Tine în mine şi să dispui de mine cum Îţi place. Îţi las în seama Ta toată grija mea pentru mine...”

Aşa dară trebuie să avem în framântările acestei vieţi o permanentă şi neclintită nepăsare a vieţii – şi dacă totul se schimbă în preajma noastră, să avem privirea liniştit
ă, aţintită la Domnul.

Să se întâmple în jurul nostru, ba chiar şi în noi, şi cele mai mari tulburări, de-ar fi în sufletul nostru plin de bucurie sau de tristeţe, de-ar fi dulce sau amar, în pace sau în furtună, în mângâiere sau scârbă, de m-ar arde soarele sau m-ar răcori roua... sufletul nostru să privească întotdeauna plăcerea Domnului, în asta constă adevărata noastră avere.

Fiindc
ă eu (fie mai curând, fie mai târziu) numai în bunătatea si în milosivirea Domnului pot sa-mi găsesc mântuirea, vreau de azi înainte să mă arunc în braţele Lui. Soarta mea este pusă în mâna Tatalui Ceresc, sa mi se întâmple dupa Voinţa Lui!
 
„Fie că trăim, fie că murim, noi tot ai Domnului suntem!”, zice Sfântul Apostol Pavel.

(Moşu din Bacău)

16 September 2010

Despre frumuseţea uitată a vieţii



Vangelis - Twilight
   
       
       
       Dacă mă gândesc bine, reproşul esenţial pe care îl am de făcut ţării şi vremurilor este că mă împiedică să mă bucur de frumuseţea vieţii.


       
       Din când în când, îmi dau seama că trăiesc într-o lume fără cer, fără copaci şi grădini, fără extaze bucolice, fără ape, pajişti şi nori. Am uitat misterul adânc al nopţii, radicalitatea amiezii, răcorile cosmice ale amurgului. Nu mai văd păsările, nu mai adulmec mirosul prăfos şi umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emoţie, miracolul ploii şi al stelelor. Nu mai privesc în sus, nu mai am organ pentru parfumuri şi adieri.


        
       Foşnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturnă a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, pădurea, vitele, orizontul tulbure al câmpiei, colina cordială şi muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vieţii mele lăuntrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasă, pentru cheful aşezat. Sunt ocupat. Sunt grăbit. Sunt iritat, hărţuit, copleşit de lehamite. Am o existenţă de ghişeu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicită intervenţii, sfaturi şi complicităţi. Am devenit mizantrop.


        
       Doua treimi din metabolismul meu mental se epuizeaza în nervi de conjunctură, agenda mea zilnică e un inventar de urgenţe minore. Gândesc pe sponci, stimulat de provocări meschine. Îmi încep ziua apoplectic, înjurând "situaţiunea": gropile din drum, moravurile şoferilor autohtoni, căldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, corupţia, bezmeticia tranziţiei. Abia dacă mai înregistrez desenul ameţitor al câte unei siluete feminine, inocenţa vreunui surâs, farmecul tăcut al câte unui colţ de stradă.


        
       Colecţionez antipatii şi prilejuri de insatisfacţie. Scriu despre mizerii şi mărunţişuri. Bombăn toată ziua, mi-am pierdut încrederea în virtuţile naţiei, în soarta ţării, în rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil. Patrioţii de paradă m-au trecut la trădători, neoliberalii la conservatori, postmoderniştii la elitişti. Bătrânilor le apar frivol, tinerilor reacţionar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispoziţie, elanul, jubilaţia. Nu mai am răgazuri fertile, reverii, autenticităţi. Mă mişc, de dimineaţa până seara, într-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate. Apetitul vital a devenit anemic, plăcerea de a fi şi-a pierdut amplitudinea şi suculenţa.


        
       Respir crispat şi pripit, ca într-o etuvă. Când cineva trece printr-o asemenea criză de vina e, în primul rând, umoarea proprie. Te poţi acuza că ai consimţit în prea mare măsura imediatului, că nu ştii să-ţi dozezi timpul şi afectele, că nu mai deosebeşti între esenţial şi accesoriu, că, în sfârşit, ai scos din calculul zilnic valorile zenitale.
        Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianţa toxică a momentului şi a veacului. Suntem năpădiţi de probleme secunde. Avem preocupări de mâna a doua, avem conducători de mâna a doua, trăim sub presiunea multiplă a necesităţii. Ni se oferă texte mediocre, show-uri de prost-gust, condiţii de viaţă umilitoare.

 
       
       Am ajuns să nu mai avem simţuri, idei, imaginaţie. Ne-am urâţit, ne-am înstrăinat cu totul de simplitatea polifonică a lumii, de pasiunea vieţii depline. Nu mai avem puterea de a admira şi de a lăuda, cu o genuină evlavie, splendoarea Creaţiei, văzduhul, mările, pământul şi oamenii. Suntem turmentaţi şi sumbri. Abia dacă ne mai putem suporta.




       Există, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibilă? Da, cu condiţia să ne dam seama de gravitatea primejdiei. Cu condiţia să impunem atenţiei noastre zilnice alte priorităţi şi alte orizonturi.



Vangelis - Come to Me
   





(Andrei Pleşu)

21 July 2010

Abandoneaza-te dincolo de sentimente

 


În timp ce faceam dragoste a început sa îmi spuna: “Te iubesc. Sunt a ta pentru totdeauna. Nimic nu ne poate desparti.”

În acel moment era adevarat. Noi eram iubire si eram pentru totdeauna. Nimic nu ne putea desparti, din moment ce eram unul singur. Dar îi puteam simti

12 July 2010

Nisargadatta: Iubirea


   
  


 Este atât de minunat să ne iubim propriul Sine! Iubeşte-te pe tine însuti cu înţelepciune, şi atunci vei atinge perfecţiunea. Toţi îşi iubesc corpul, dar puţini sunt cei care îşi iubesc fiinţa reală. Fiinţa ta este cu adevărat iubirea însăşi, iar iubirile tale nenumărate sunt reflectări ale sale
în funcţie de situaţiile de moment.

Întotdeauna ceea ce iubeşti este de fapt Sinele tău divin, şi orice faci, o faci ca să simţi fericirea. Aceasta este dorinţa imperioasă care te îndeamnă să o cauţi, să o cunoşti şi să te topeşti în ea. 


 Fii autentic, iubeşte-ţi Sinele total şi necondiţionat. Nu te preface ca eşti ceea ce nu eşti; nu refuza să fii ceea ce eşti. Iubirea ta pentru alţii este rezultatul cunoaşterii de Sine, şi nu cauza acestei cunoaşteri. Fără realizarea Sinelui divin, nici o virtute nu este autentică. 

Iubirea nu este selectivă, dorinţa este selectivă. În iubire nu suntem străini.

Atunci când ştii fără nici un dubiu că aceeaşi viaţă curge prin tot ceea ce există, şi că tu eşti acea viaţă, iubeşti totul natural si spontan. Când realizezi profunzimea şi plenitudinea iubirii faţă de Sinele tău divin, atunci ştii că fiecare fiinţă şi întreg universul sunt cuprinse în iubirea ta. Dar când priveşti la orice ca fiind separat de tine, nu îl poţi iubi, deoarece îţi este teamă de el. Separarea este cauza fricii, iar frica adânceşte separarea. Este un cerc vicios. Numai realizarea Sinelui îl poate sparge.

 

Atunci când toate propriile tale identificări false sunt aruncate în urmă, ceea ce rămâne este iubirea atotcuprinzătoare.

Odată stabilit în adevărata conştienţă, descoperi că iubeşti ceea ce vezi, indiferent de natura sa. Aceasta iubire fără opţiuni (care nu alege) reprezintă piatra de încercare a adevăratei treziri spirituale. Dacă nu există, atunci eşti doar interesat, ai anumite motive personale.

În vis, iubeşti pe cineva si nu pe alţii. Trezindu-te, descoperi că eşti iubirea însăşi, îmbrăţişând totul. Iubirea personala, oricât de intensă si autentică, întotdeauna leagă; iubirea în libertate este iubirea pentru tot. Când devii iubirea însăşi, pătrunzi dincolo timp si numere; atunci, iubind pe cineva iubeşti totul, şi iubind totul, iubeşti pe fiecare în parte.

Să mă văd pe mine însumi în toţi ceilalţi, şi pe toţi ceilalţi în mine însumi, acesta mai mult ca sigur înseamnă iubire.


Observ că intr-un fel, schimbând focalizarea atenţiei, devin chiar lucrul sau fiinţa pe care o privesc, şi experimentez atunci conştiinţa ei specifică; devin martorul lăuntric al acelui lucru sau fiinţe. Eu numesc această capacitate, de a pătrunde în alte puncte focar de conştiinţă, iubire; tu o poţi numi cum doreşti. 

Iubirea spune “Sunt totul”. Înţelepciunea spune “Nu sunt nimic”. Între acestea două curge viaţa mea. Din moment ce în oricare punct al timpului şi al spaţiului pot fi simultan subiectul şi obiectul experienţei, eu exprim aceasta spunând ca sunt amândouă, nici una dintre ele şi dincolo de amândouă.

Este suficient să cunosc starea lui “Eu sunt” ca realitate şi ca iubire în acelaşi timp.

Supremul se dăruieşte pe Sine ca realitate în inima tuturor lucrurilor şi fiinţelor care există. A numi această realitate iubire universală este poate cea mai potrivită exprimare a sa în cuvinte. Ca şi iubirea, face totul real, frumos, benefic.

  
Circumstanţele şi condiţiile stăpânesc asupra celui ignorant. Cunoscătorul adevărat al realităţii nu este niciodată supus sau forţat de acestea. A acţiona din dorinţă şi frică este înlănţuire; a acţiona din iubire este libertate.

Nimic nu poate fi făcut fără iubire.

Conştiinţa din tine şi conştiinţa din mine, în aparenţă două, în realitate una, caută unitatea, şi aceasta este iubirea.

(NISARGADATTA MAHARAJ) 
 




tradus dupa mai mai multe surse in lb. engleza
de pe internet


05 July 2010

Despre prietenie...

 





Philia a fost asociată în general cu prietenia, cu afecţiunea. Philia este iubirea spontană, naturală, un sentiment bazat pe intimitatea lăuntrică a celor ce se iubesc. Este o legătură puternică, o iubire liniştită şi plină de virtuţi. Ea înseamnă loialitate faţă de prieteni, egalitate şi bucuria de a face ceva împreună. Aristotel o defineşte ca acea relaţie între oamenii care se ştiu că au bune intenţii şi îşi doresc binele unul celuilalt. Prietenia înseamnă să faci bine, să faci acest lucru fără să ţi se ceară, şi să nu ceri laude pentru ceea ce ai făcut. Alte trăsături ale prieteniei sunt spontaneitatea ei, fundamentată pe un contact personal, dar nedepinzînd numai de legăturile fizice, naturaleţea, vibraţia faţă de omul însuşi, nu doar aprecierea calităţilor lui şi intimitatea, mai mult chiar, una personală, lăuntrică.

Cei care se împrietenesc pentru că sunt de folos unul altuia nu pot sta mult timp împreună, pentru că ei (se) iubesc pentru binele lor înşişi, nu pentru cei pe care îi iubesc. Prietenia lor se va destrăma repede, pentru că nevoile se schimbă, şi fiecare va căuta pe altcineva care să-i fie de folos. La fel se întîmplă cu cei care se împrietenesc din plăcere, deoarece plăcerile sunt şi ele schimbătoare. Oamenii se îndrăgostesc repede, dar la fel de repede îşi pierd interesul. În textul următor Mircea Eliade face referire la acest aşa zis fel de prietenie inferioara, bazată pe interes sau plăcere.


Se spune că a fi sincer înseamnă a nu ascunde nimic celuilalt, a te deschide tot. Este exact, dar criteriul acestei sincerităţi îl are întotdeauna celălalt, nu tu. Esti considerat sincer nu "când nu ascunzi nimic" celuilalt, ci când nu ascunzi ceea ce aşteapta de la tine să ascunzi. Este poate paradoxal, dar aşa e; sinceritatea ta nu se verifică prin tine, ci prin celălalt. Eşti considerat sincer numai atunci când spui ceea ce vrea şi ceea ce aşteaptă altul de la tine să spui.

Dacă îi mărturiseşti unei prietene că e frumoasă şi inteligentă, în timp ce ea nu e nici una nici alta, nu esti sincer. Dacă îi spui că e urâtă şi foarte puţin deşteaptă, esti sincer. Dar mărturiseşte-i că toate acestea n-au absolut nici o importanţă că altele sunt lucrurile pe care ai dori să i le spui, că îşi macină timpul într-un mod stupid, că trăieşte o himeră, că visează la lucruri ce o îndepărtează de adevăr şi de fericire atunci sigur nu esti nici sincer, eşti nebun.

Este poate ciudat, dar ne temem de o lume "defavorabilă", de un mediu străin, cu care nu putem comunica, faţă de care nu putem fi "sinceri". Pentru a nu fi singuri vrem ca lumea să fie sinceră cu noi. Doar sinceritatea ne dă aceasta certitudine că suntem înconjuraţi de prieteni, de oameni care ne iubesc, că nu suntem singuri. De aceea în ceasurile de mare singurătate se fac cele mai multe confesiuni, se deschid sufletele, oamenii se caută unul pe altul: tocmai pentru a anula acel sentiment al izolării definitive. Sinceritatea este şi ea, ca atâtea altele, un aspect al instinctului de conservare. De fapt, sinceritatea participă la acea complicată clasă de sentimente şi orgoliu ce se numeşte prietenie şi care, trebuie să recunoaştem, constituie unul dintre cele mai serioase motive de a iubi viaţa.

În prietenie se întâmplă acelaşi lucru: esti iubit nu pentru ceea ce eşti tu, ci pentru ceea ce vede şi crede prietenul tău în tine. Tu, omul, esti sacrificat întotdeauna. Eşti iubit nu pentru tine, ci pentru ceea ce poţi da, ceea ce poţi justifica, verifica, contrazice sau afirma în sentimentele prietenului. Şi nu te poţi plânge, pentru că şi tu faci la fel; toată lumea face la fel.

Ceea ce întristează oarecum într-o prietenie este faptul că fiecare dintre prieteni sacrifică libertatea celuilalt. Prin "libertate" înţeleg suma posibilităţilor lui, voinţa lui de a se transforma, de a se modifica, de a se compromite.

Eşti iubit pentru că prietenii s-au obişnuit cu tine să te vadă pe stradă, să te întâlnească la un anumit local sau pe terenul de sport, s-au obişnuit să mergi cu ei la cinematograf, în vizită la cunoştinţe, să-ţi placă, în general, ceea ce la place şi lor, să gândeşti, în general, ceea ce gândesc şi ei. Unde eşti tu în toate aceste sentimente ale lor? Esti descompus, distribuit şi asimilat după voinţa sau capriciul lor; iar tu faci la fel. Dacă într-o zi vrei să faci altceva decât ceea ce se aşteaptă de la tine să faci, atunci nu mai eşti un bun prieten, atunci incomodezi, oboseşti, stânjeneşti. Câteodată eşti tolerat; aceasta e tot ce poate oferi dragostea prietenilor tăi libertăţii tale: toleranţa.

Zilele trecute încercam să vorbesc cu câţiva prieteni despre moarte, iar ei parcă mi-ar fi spus: "Dragă, fii serios şi lasă prostiile la o parte!". Ei nu inţelegeau că ceea ce le apare lor drept prostii poate însemna pentru mine o problemă esenţială. Şi atunci m-am întrebat ce ar spune prietenii mei dacă aş săvârşi un act compromiţător, dar cerut urgent de libertatea mea? Şi mi-am dat seama că n-ar judeca schimbarea din punctul meu de vedere. Ei n-ar încerca să treacă o clipă în mine, ca să îmi înţeleagă nebunia. M-ar decreta nebun, m-ar tolera sau m-ar lăsa singur. În nici un caz n-ar trece în mine. Or, dragostea adevarată nu înseamna decât această completă renunţare la individualitatea ta pentru a trece în celălalt.

O prietenie nu se verifică numai prin libertatea pe care i-o acorzi celuilalt. A ajuta pe un prieten la nevoie, a-l încălzi cu mângâierile tale, a-l înconjura cu "sincerităţile" tale nu înseamnă nimic. Altele sunt adevăratele probe ale prieteniei: a nu-i încălca libertatea, a nu-l judeca din punctul tău de vedere (care poate fi real şi justificabil, dar poate nu corespunde experienţei destinului celuilalt), a nu-l preţui prin ceea ce îţi convine sau te amuză pe tine, ci pentru ceea ce este, pentru el însuşi, prin ceea ce trebuie el să realizeze ca să ajungă un om. Iar nu un simplu manechin.

Toate acestea însă nu ţi le cere nimeni, după cum nimeni nu-ţi cere adevărata sinceritate, ci numai acea sinceritate pe care o doreşte el. Nu uitaţi că într-o prietenie nu contează numai ceea ce ia celălalt. Fiecare luăm mai puţin decât ar trebui. Acesta este marele nostru păcat: că nu ne e sete de mai mult, că ne mulţumim cu sferturi; de aceea avem fiecare dintre noi atâta spaimă de ridicol. Nu numai că nu dăm cât ar trebui, dar luăm cu mult mai puţin decât ni se oferă. 



CITATE DESPRE PRIETENIE


Prietenia este, în primul rând, pacea reciprocă şi zborul spiritului pe deasupra amănuntelor vulgare.
(Antoine de Saint-Exupery)



Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim. Iar oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri gata făcute de la negustori. Şi cum nu există negustori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. (Antoine de Saint Exupery)



Prietenia este egalitate armonioasă. (Pitagora)




Prietenia înseamnă a fi frate şi soră, două suflete ce se ating fără să se confunde, două degete ale aceleiaşi mâini. (Victor Hugo)



Un prieten adevărat te prinde de mână şi îţi atinge inima. 
(Gabriel Garcia Marquez)






Un om nu poate să-i vorbească fiului său decât ca un tată; 
soţiei sale, decât ca soţ; duşmanului său, decât în termeni corespunzători; în timp ce un prieten le poate vorbi după cum impune situaţia, nu după cum i se potriveşte persoanei. 
(Francis Bacon)



Alături de un prieten adevărat este cu neputinţă să ajungi la neznădejde. (Honore de Balzac)






Prietenia îndoieşte bucuriile şi înjumătăţeşte necazurile. 
(Francis Bacon)



E bine să te înduioşezi de nenorocirea prietenilor tăi, dar mai bine este să le vii in ajutor. (Voltaire)



Un prieten, când e un om, întrece şi pe-un frate. (Homer)

 


TU CUI ÎI EŞTI PRIETEN?


29 June 2010

O inimă sub piatră



Dragostea e reducerea lumii întregi la o singură fiinţă, preamărirea unei singure făpturi până la îndumnezeire.

Dragostea e închinăciunea pe care îngerii o fac stelelor.

Ce trist e sufletul când e trist din dragoste! Ce gol înseamnă lipsa unei fiinţe care umple ea singură întreaga lume! Ah, ce adevărat e că

13 June 2010

Magicianul

Magic


Indra - The Dreamer
   
 



 L-am întâlnit pe malul mării... mai întâi, a tranformat un bulgăre de nisip într-o portocală, a transformat apoi, pe rând, o sămânţă într-o floare, un stejar într-un pumn de cenuşă, un strop de ploaie într-un torent. Părea că se joacă.

L-am urmarit apoi, înfrigurată, cum preschimbă

12 June 2010

Zeita Frumusetii

Jackie Martinez #20883




„Pentru Dumnezeu toate lucrurile sunt Bune, Frumoase şi Adevărate; doar oamenilor, unele lucruri le par drepte, iar altele nu.”

Dintotdeauna, înţelepţii au susţinut că frumosul există înainte de toate ca principiu, el revărsând din preaplinul său dumnezeiesc în întreaga creaţie armonia, binele şi adevărul, într-o tainică şi necontenită curgere. Dincolo de orice teoretizări şi încercări de definire, înţelepţii tuturor timpurilor au urmărit dintotdeauna atingerea frumosului interior, acea desăvârşire ideală dusă până la sfinţenie, care permite omului să simtă intens şi profund frumosul, pentru ca să trăiască frumos.

Divinitatea este considerată totdeauna centru şi origine a frumuseţii: „… totul este în jurul Regelui Totului; El este scop a tot ceea ce există; El este cauza întregii frumuseţi” (Platon, „Scrisoarea a doua către Dionisos”).

În viziunea spiritualitatii tantrice, principiul feminin reprezintă manifestarea lui Dumnezeu sub aspectul numelor şi al formelor, pe când principiul masculin semnifică aspectul transcendent şi lipsit de atribute al Divinităţii. De aceea, Natura feminină a fost întotdeauna asociată cu frumuseţea, însă în legătură cu aceasta, în noi înşine poate să apară întrebarea firească: unde se găseşte, de fapt, suprema frumuseţe? Învăţăturile tantrice ne îndeamnă să căutăm această frumuseţe în interiorul nostru, deoarece frumuseţea exterioară nu poate decât să reflecte doar pentru câteva clipe inefabila frumuseţe interioară, care transcende toate formele. În concepţia orientală, puterea perfecţiunii dumnezeieşti şi a frumuseţii este numita Tripura Sundari, Frumoasa celor Trei Lumi. Sundari înseamnă, din punct de vedere literar, “frumuseţe”, iar adorarea acestei Mari Puteri Cosmice nu reprezintă altceva decât a urma, practic, calea frumuseţii şi a fericirii extatice prin Manifestare, către Absolutul Divin.

La nivelul concepţiei obişnuite, noi ne închipuim frumuseţea ca fiind ceva care implică perfecţiunea şi armonia formelor şi aparenţelor vizibile, cum ar fi o femeie foarte frumoasă sau o floare superbă. Cu toate acestea, indiferent cât de frumoase ar fi, dacă vom analiza cu mai multă atenţie vom descoperi la ele anumite aspecte care sunt mai puţin reuşite şi prezintă anumite imperfecţiuni. În plus, ca o consecinţă directă a experienţei de viaţă pe care o avem, ştim că oricât de mare ar fi frumuseţea unei anumite forme, ea va sfârşi prin a decade şi chiar a dispărea, uneori chiar foarte repede. Aceasta se petrece deoarece forma poate întruchipa o anumită perioadă de timp o frumuseţe uluitoare, dar cu toate acestea frumuseţea este şi înseamnă cu mult mai mult decât orice formă. La nivel suprem, adevărata frumuseţe este eternă şi ea doar se reflectă în anumite proporţii în formele schimbătoare ale lucrurilor şi fiinţelor din Manifestare.

Din această perspectivă, Tripura Sundari nu reprezintă numai frumuseţea formei, ci ea este însăşi frumuseţea indescriptibilă a percepţiei perfecţiunii divine. Din acest motiv, frumuseţea nu trebuie să fie niciodată considerată inerentă obiectelor, deoarece ea apare din desfăşurarea luminii conştiinţei divine care iradiază din fiecare lucru. Întrucât Conştiinţa supremă a lui Dumnezeu este nesfârşită şi eternă, frumuseţea este şi ea eternă, deci nu dispare niciodată, ci doar se revelează în mod diferit, într-o multitudine de forme. Din această cauză, puterea de transfigurare (sau, cu alte cuvinte, puterea de a vedea sublimul acolo unde alţii nu percep nimic sau văd chiar contrariul) reprezintă un atribut esenţial în garantarea succesului sadhana-ei sau practicii spirituale tantrice.

Înţelepciunea taoistă oferă şi ea o perspectivă profund spirituală asupra frumuseţii, binelui şi adevărului divin, într-o formulare care ne permite să intuim subtila savoare a metaforelor:

„Viziunea omenească a frumosului ca frumos e urâciune,
Iar simţirea omenească a binelui ca bine e răutate.
În sânul adevărului însă, văzutul şi nevăzutul iau naştere unul din celălalt,
Unitatea şi multiplicitatea se împlinesc reciproc,
Micul şi marele îşi dau măsura unul celuilalt,
Susul şi josul se oglindesc unul în altul,
Tăcerea şi cuvântul lucrează în armonie, iar
Începutul şi sfârşitul se urmează unul pe altul.
De aceea, înţeleptul rămâne deasupra acestui joc al aparenţelor.
Fiinţa lui iradiază învăţătură tainică ce se află dincolo de cuvinte.
El se înscrie firesc şi armonios în curgerea lucrurilor şi fiinţelor,
Susţinându-le pe toate fără să ceară răsplată.
Îşi face aşa cum trebuie lucrarea, dar nu-i pune preţ,
Detaşându-se complet de toate fructele acţiunilor sale.
Tocmai pentru că nu se leagă în nici un fel de lucrul astfel făcut,
Nimeni nu i-l poate lua vreodată.”
(fragment din „Tao Te King”)



Înţelepţii orientali şi unii filosofi susţin că frumosul există ca idee modulată printr-o energie specifică încă înainte de a se manifesta concret în tot ceea ce ne înconjoară, în natură sau în artă, aici sau în alte planuri sau lumi. Frumosul este întotdeauna sesizat în cadrul relaţiei dintre cel ce percepe (subiectul cunoscător) şi obiectul perceput. Frumosul, independent de realitatea sa, este reprezentarea în conştiinţa omului a proprietăţilor şi caracteristicilor apreciate ca adevărate, armonioase, bune şi înălţătoare ale obiectului, realităţii sau fiinţei considerate ca atare. Sesizând plenar şi apreciind ceea ce este frumos, fiinţa umană va vibra la unison cu adevărul, armonia şi tainele care se află dincolo de suportul concret al acestuia şi, astfel, va transfera prin rezonanţă în propria sa fiinţă adevărul, armonia şi binele care sunt percepute ca atare în afara sa. Datorită acestui proces inefabil, complex, fiinţa umană care conştientizează frumosul va vibra instantaneu la unison cu energiile subtile benefice, obiective, armonioase din sfera de forţă a frumosului, adevărului şi binelui cosmic.

La nivel fizic, frumosul manifestat ca formă este expresia sublimă, armonioasă, benefică, obiectivă (adevărată), creatoare, dătătoare de fericire a unei necesităţi, care reflectă indirect ideea de ordine, adevăr, echilibru, structurare simetrică, evoluţie, spiritualizare. În expresia lui imediată şi uimitoare, ca splendoare, ca strălucire exuberantă sau discretă, frumosul este adevăr, bine şi armonie. Din această perspectivă, sentimentul frumosului ar putea fi considerat drept conştientizarea perfecţiunii, atracţia misterioasă sau chemarea către intuirea sau realizarea plenară a virtualităţilor desăvârşitului. Sentimentul frumosului este, în esenţa sa, o stare spontană de încântare, un palpit ideal în preajma acestui absolut.

Pentru a rezona în mod gradat şi inefabil cu această euforică stare de percepţie a frumosului, este însă necesar să eliminăm orice concepţii deformate, prejudecăţi sau idei penibile despre ceea ce cunoaştem sau putem evoca prin intermediul memoriei noastre. Cu alte cuvinte, este absolut necesară o “curăţare metodică” a mentalului nostru, pentru a permite astfel reflectarea glorioasă şi magnifică a luminii Sinelui Etern la orice nivel al Creaţiei, de la banalul fir de iarbă şi până la imensitatea galaxiilor fizice sau astrale. Dacă această condiţie nu este îndeplinită, reziduurile gândurilor şi emoţiilor noastre vor obstrucţiona, precum o peliculă întunecată, frumuseţea divină subtilă ce transpare din fiecare formă care ne înconjoară, chiar dacă noi suntem capabili să percepem în mod clar caracteristicile fizice ale acestor forme.

La modul esenţial vorbind, Tripura Sundari reprezintă frumuseţea supremă a percepţiei pure care apare atunci când suntem capabili să vedem întreaga manifestare în noi înşine şi întreaga natură ca o reflectare directă a realităţii conştiinţei lui Dumnezeu.

(sursa: www.yogaesoteric.net)

11 June 2010

Romantic Mood



Asculta mai multe audio Muzica



There is some kiss we want with
our whole lives, the touch of

spirit on the body. Seawater
begs the pearl to break its shell.

And the lily, how passionately
it needs some wild darling! At

night, I open the window and ask
the moon to come and press its

face against mine.Breathe into
me.Close the language- door and

open the love window. The moon
won't use the door, only the window.
(Rumi)

Noche de luna llena - Full moon night

10 June 2010

Arta este iubire


 
Vangelis - Oceanic
   





“Doar ceea ce este iubit este frumos. Esenta necesara a artei este iubirea... Iubirea trebuie sa fie mama artelor, nu arhitectura, nu structura, nu functia. Adevarata arta implica intotdeauna observatorul in gestul participator al fiintei, sau ceea ce numim iubire."

Multe din scopurile artei s-au pierdut. Artele, la modul traditional, nu erau modalitati ale exprimarii de sine. Toate artele erau forme de ritual sau serviciu catre comunitate. Erau dansatori, pictori, cantareti, sculptori, oameni care recitau, care scriau povesti, dar ei nu faceau asta in primul rand pentru a se exprima pe ei insisi. Ei o faceau deoarece toate artele erau considerate ca avand o functie in comunitate. Un individ studia pentru a deveni expert intr-una din arte, daca avea talent pentru acea arta, si talentul era dovedit. Apoi, el putea merge mai departe dedicandu-si intreaga viata in practicarea acelei arte.

In general, comunitatea in care un individ traia avea o formula, un principiu, un idol, si o istorie. Avea un spectru in care o persoana putea opera ca artist. Ceea ce o persoana avea de facut - sa spunem, de exemplu, ca pictor - era prestabilit, incluzand tehnicile folosite si imaginile ce urmau a fi create. Prin urmare, individul trebuia sa-si transceanda propriul eu pentru a invata arta.

El (sau ea) trebuia sa se supuna unui maestru - nu neaparat un maestru spiritual, in general maestrul unui mestesug sau arte - si sa fie instruit in "cultul'' acelei arte. Artistul trebuia sa invete traditia, limitele, tehnicile si scopurile artei in cultura. Abandonandu-se acestei cerinte a culturii in general, individul transcendea propria lui motivatie egocentrica. Discipolului nu-i era ingaduit sa picteze sau sa cante sau sa interpreteze la un instrument pana cand maestrul nu demonstra comunitatii ca individul era pregatit la nivelul la care putea de acum sa serveasca comunitatea. El nu numai ca invatase tehnicile, nu numai ca stia cum sa trezeasca in altii imaginile carora le era devotata cultura, ci ajunsese sa-si stapaneasca propriul eu in acest proces, devenise reponsabil pentru el insusi.

Privind de-a lungul timpului, totusi, artele au incetat sa mai aiba un scop cultural ce e recunoscut ca fiind necesar. Ele au devenit mai mult divertisment. Ele au devenit un mod de exprimare a eului personal, a continutului individual. Din acest punct de vedere, nu exista cultura, nici centru, nici societate, nici necesitate la ceea ce artistul realizeaza. El comunica esecul ordinii sociale, esecul necesitatii artei de a reprezenta o obligatie de a transcende propriul eu limitat, de a controla propriul eu, si de a oferi ceva in cadrul ordinii sociale, ceva care este pretuit de ceilalti, care are valoare intrinseca - valoare fundamentala care nu este doar decoratiune, ci parte a scopului sacru al comunitatii.
Traim intr-o epoca in care nu exista necesitate culturala pentru arte. Ele sunt secundare vietii zilnice. Artele nu au nici o necesitate in ordinea sociala.

Arta a fost initial o activitate sacra, generata intr-o cultura sacra.

Dar chiar in afara de aceste aspecte ale unei culturi pe care o putem numi in mod specific "sacra'', exista un alt subiect fundamental al artei, si acesta este frumusetea - sa o descrii, sa o scoti in evidenta, sa prezinti ceva care este in esenta frumos sau care este gasit a fi frumos de catre oameni.

Dar si simtul a ceea ce este cu adevarat frumos s-a pierdut.
Ideea a ceea ce este frumos fost redusa la ceva despre aparenta cuiva sau a ceva.
Marea parte a artei contemporane este un efort de a construi ceva bazat pe un anume sistem. Daca scopul este de a face ceva frumos, problema care se pune e de a crea un anume obiect sau spectacol corespunzator si care in mod corespunzator aplica niste principii, poate chiar obtine un anumit fel de echilibru intre feluritele fome sau elemente. Cu alte cuvinte, notiunea a ceea ce este frumos a fost redusa la structura a ceva, sau aparenta lui.

Se spune de obicei ca arhitectura este mama artelor. Aceasta sugereaza ca structura este baza a orice care poate fi numit arta. Dar frumosul este in mod cert subiectul fundamental al artelor.

Chiar si acolo unde ceva aparent urat era reprezentat in mod traditional, chiar si acel obiect sau reprezentare era intr-un fel misterios asociat cu sentimentul frumosului.

Atunci ce este ceva frumos? Ce este un subiect frumos?

Numai ceea ce este iubit este frumos.

Nici o forma, oricat de placuta, oricat de conforma cu un anume sistem sau structura, nu este cu adevarat frumoasa, daca nu este si iubita.

Subiectele traditionale ale artelor - ale artelor reprezentative de exemplu, precum sculptura sau pictura - erau fiinte: zei sau figuri spirituale, personaje familiare societatii in care arta era creata. Sau erau imagini ale lumii, poate, in cazul picturilor Naturii. Dar subiectul era in general ceva pentru care orice privitor putea simti iubire. Atunci cand Natura a devenit subiect al artei, aceasta s-a produs avand la baza simtirea lui Dumnezeu in Natura, iubirea Naturii, nu numai vederea copacilor si a cerului sau muntilor.

Esenta necesara a artei este Iubirea.

Arta depinde de abilitatea privitorilor oricarui obiect sau reprezentare de a simti iubire referitor la procesul sau obiectul care le este prezentat. Creatia artistica trebuie, intr-un fel sau altul, sa genereze acest sentiment, aceasta atitudine, acest gest - chiar daca este ceva oricat de simplu, precum o ulcica frumos alcatuita. Ea trebuie sa evoce cumva acest sentiment participator. Daca il inhiba sau daca nu-l permite sau daca nici macar nu urmareste sa-l invoce, atunci nu este cu adevarat arta.

Arta adevarata invita la participare, si este o parte a unui exercitiu cultural. Intreaga arta a iesit initial din templu, sau din cultura religioasa, cultura sacra a trecutului. Arta era folosita. Exista forme inalte ale artei care erau folosite in practicile ceremoniale in felurite societati, trecute si prezente. Existau si alte obiecte ce era utilitare, dar ele erau, asemenea vaselor de lut, decorate in asa mod incat creau continuitate intre viata templului, sau viata ceremoniala, si viata de zi cu zi. Indivizii in aceste culturi erau de asteptat sa participe constant in Procesul Divin. Chiar si obiectele de uz zilnic erau desemnate sa creeze acea continuitate. Ele erau ceea ce noi numim artizanat, chiar daca ele sunt foarte frumoase. Ele erau considerate arta superioara daca intruneau acest scop ceremonial, daca ele erau parte a participarii sacre a tuturor care se adunau in anumite ocazii.

Dar o mare parte a artei ultimelor cateva secole s-a indreptat intr-o directie total diferita, nu in directia participarii, ci spre directia punctului de vedere abstract, posesiunii si complacerii egotice. O mare parte a artei moderne este parte a constiintei bazate pe ego a societatii laice.

Daca analizezi ultima suta de ani, vei vedea ca aici exista din plin anti-arta. O mare parte a ei incearca intentionat sa fie anti-arta, non-arta, sau incearca sa violeze principii structurale, sau sa abandoneze principii structurale ce erau considerate necesare inainte.
Din acest punct de vedere, a face arta inseamna acum doar sa o faci cumva diferit, sa fii inventiv intr-un mod diferit fata de cel in care oamenii eru obligati sa fie inainte. Procesul a devenit in mare unul care are de a face cu structura, a fi inventiv cu structuri de un fel sau altul, in toate felurile, folosind un anumit sistem pentru a face aceste constructii sau nefolosind nici un sistem, sau creind ceva care este opus unui sistem standard.

Aceasta implicare obsesiva in inventivitatea referitoare la structura nu este esenta artei, ci a devenit, in general, preocuparea primara a artei moderne. Caracteristica artei moderne este aceea ca ea este in mod specific nonreligioasa. Majoritatea artistilor nu este orientata spiritual, iar arta lor nu este o practica spirituala.

Chiar si in acele cazuri in care arta moderna poate atinge o forma ce este placuta sau conforma unui sistem, chiar si acolo unde ea produce o anumita prezentare echilibrata care corespunde intr-un anumit grad unui sistem academic anterior in felul in care formele se presupune a fi produse, chiar daca indeplineste acele asteptari sau reguli, ea nu este arta adevarata daca nu evoca sau invoca aceasta participare din partea privitorilor - daca nu este asociata direct cu iubirea.

As spune ca iubirea trebuie sa fie mama artelor, nu arhitectura, nu structura, nu functia. Arta adevarata implica intotdeauna observatorul in gestul participator al fiintei, sau ceea ce ce numim iubire.
Daca arta inhiba gestul participator, sau chiar il evita in totalitate, ea degradeaza privitorul. Ea cheama non-participarea.

Marea parte a arte moderne inhiba in totalitate participare posibila, cel mai adesea chiar intentionat. Sau se reduce la o performanta functionala, inventivitate referitoare la structura intr-un anume fel. Aceasta nu este suficienta pentru adevarata arta.

Adevarata arta vindeca. Adevarata arta reinstaureaza echilibrul sufletesc. Arta trebuie sa genereze simtul bunastarii. Acesta este adevaratul ei scop. Atunci cand arta este cu adevarat utila, ea este dedicata acestui scop, si nu limitata unui sistem specific. Dar oricare ar fi sistemul folosit, el trebuie sa serveasca acestui proces esential de vindecare, bunastarii, compasiunii si trezirii spirituale.

Atunci cand cultura sacra este pierduta si cultura materialista o inlocuieste, atunci chiar si artele - care, la modul ultim sau traditional, aveau un scop sacru - sunt reduse la aceeasi viziune. Viziunea materialista a invadat artele. Arta a fost redusa la experimentare plastica si la introducerea arbitrariului. Ce reiese de aici este disonanta, sau pierderea seninatatii sufletesti. Daca poti vedea aceasta, atunci aceasta e sansa sa fii purificat si sa te dedici unui scop nobil.

Scopul sacru si orientarea umanitatii s-au pierdut gradat de-a lungul ultimelor secole, pe masura ce am intrat in era tehnologiei si materialismului stiintific.

Prin urmare chiar si artele expun aceasta pierdere a sacrului. Mai intai, pierzi religia, apoi artele se degradeaza. Ne-am deplasat din era clasica in era romantica si apoi in era plasticului, iar acum suntem in era plasticului. Toate domeniile eforturile umane sunt devotate la momentul actual conditiei materialismului stiintific, iar aparenta creativitate e devotata artelor plasticului lucios al existentei umane.
Cu adevarat, artistul este un interpret sacru. Artistul adevarat trebuie sa fie astfel. El sau ea trebuie sa realizeze acel act magic care ii face pe ceilalti sa participe la manifestarea realitatii in sens sacru, sau in sensul iubirii, in sensul transcenderii eului, sau extazului.

Atunci cand cultura si politica fiintelor umane sunt armonioase, atunci cand ele implica asocieri sacre, atunci adevaratul artist apare. Iar el trebuie sa treaca printr-o incercare, o proba a cunoasterii si transcenderii eului, localizand procesul creator misterios care transcende propriul lui egocentrism.
Atunci cand artistul a facut aceasta, creatia lui, indiferent ce face, devine valoroasa pentru ceilalti. Nu artistul e ceea ce are valoare, desi el ar putea fi onorat. Creatia lui este cea pretuita. Adeseori, adevaratii artisti nici macar nu au lasat semnaturi, sau nu s-au identificat pe ei insisi in ce au creat.

Adevarata arta este o manifestare sacra, un act de iubire. Iar manifestarea sacra poate avea loc intr-un spatiu sacru, intr-o cultura sacra, intr-o societate sacra. La modul ultim, artistul trebuie sa asocieze oamenii cu sacrul, trebuie sa invoce in ei acea capacitate de a participa la realitate, legata de transcenderea de sine, de iubire, de Comuniunea cu Divinul.

Aceasta pierdere a abilitatii de a folosi arta, adevarata arta, este unul din aspectele regretabile ale civilizatiei moderne. Este parte a intregii dezvoltari a gandirii materialiste.

Chiar si intr-o societate ce este mai mult sau mai putin laicizata, frumosul, cel putin, trebuie sa fie fundamental pentru arta. Iar o societate ce este completa in sens cultural adauga frumosului dimensiunea sacra, dimensiunea spirituala.

Acolo unde sacrul este absent, ceea ce poate face arta este sa mediteze asupra frumosului si sa-i faca pe oameni sa-l simta. Dar nu exista nimic frumos fara iubire.

Atat de mult din arta moderna este doar design. Din nou, referirea la arhitectura este semnificativa. Designul este cu siguranta un aspect al artei, indiferent ce forma de arta este implicata, insa nu este fenomenul ultim. Nu este principiul esential. Este doar parte din mestesugul artei.

Un artist trebuie sa-si invete mestesugul iar apoi trebuie sa fie capabil sa faca acel ceva misterios, inefabil, care conecteaza privitorul cu Realitatea Divina - sentimentul spiritual asociat cu a iubi, si cu a experimenta sentimente care trec dincolo de starea contractata a vietii - asa cum este atunci cand esti indragostit de cineva.

Cineva pe care iubesti este frumos, indiferent de atributele fizice. Este iubirea care face acea persoana frumoasa. Doar pentru ca iubesti poti simti cu adevarat aceasta.

Cineva pe care iubesti este frumos, dar exista de asemenea un extraordinar potential de frumusete in relatia de iubire. Este vorba de fiinte umane transformandu-se iubind si fiind iubite, nu numai in termenii relatiei lor umane, dar de asemenea in termenii participarii lor spirituale.

Asadar fiinte care se iubesc una pe alta, si care sunt indragostite, si care iubesc, a caror practica de viata este cea a iubirii, traiesc in Comuniune cu Divinul.

Nu exista arta mare fara sacru. Nu exista arta adevarata fara frumos. Pentru ca sacrul sa fie acolo, trebuie sa existe capacitatea de a participa spiritual la Realitate, dincolo de ego. Marea arta trebuie sa fie asociata cu Divinul. Si pentru ca sa fie ceva frumos, trebuie sa existe iubire. Iar pentru aceasta trebuie sa existe o cultura a iubirii, deoarece toate obiectele de arta sunt cumva popularizate pentru ca oricine sa observe. Subiectul trebuie sa fie, intr-un fel sau altul, ceva pe care oricine, in general, sa poata sa-l iubeasca.
Fara capacitatea unei forme artistice de a evoca sentimentul iubirii in tine, nu o vei putea considera frumoasa.

Adevarata arta ar trebui sa permita si sa invite la transcenderea eului. Adevarata arta nu este numai produsul unui erou care este capabil sa se transceanda pe sine insusi si sa creeze ceva care este mai apoi admirat la modul pasiv de catre ceilalti.

Participarea la forma artistica ar trebui sa fie un exercitiu nobil care iti permite sa treci dincolo de tine. Adevarata arta are un scop pentru ceilalti, nu numai pentru artist.

Participarea la o forma artistica ar trebui sa fie o ocupatie cel putin la fel de nobila precum crearea unei forme artistice.
Trebuie sa fii capabil sa participi la Realitate, sa participi la Divin, sa participi la Sacru.

Danseaza. Canta. Devino ecstatic. Treci dincolo de tine insuti. Participa la arta. Nu doar privi la ea. Nu doar vedea ca este acolo. Nu doar sti ca este acolo.

Arta ar trebui sa te transforme.

Acesta este toata menirea ei.

(Adi Da Samraj)

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...