De ce? pentru că este un exemplu pentru noi toţi românii. Pentru că şi-a împletit strâns destinul cu destinul neamului românesc. Pentru că sufletul neamului românesc, cu bunul lui simţ, cu iubirea lui faţă de natură, cu bucuria lui simplă şi curajul lui de a înfrunta pe vrăjmaşul binelui, cu dragostea lui faţă de frumos, cu zicalele şi cântecele lui înţelepte, el, acest suflet românesc care ne cuprinde şi pe noi, asemenea unei mame mereu iubitoare, are nevoie de fiii şi fiicele ei, ca să nu se stingă. Pentru că răii fac magie neagră ca să-l stingă.
Pentru că noi putem să-l hrănim cu bunătate, cu frumuseţe, cu încurajarea valorilor autentice spirituale. Pentru că e un leagăn al credinţei unde cei buni de oriunde din lumea asta îşi pot găsi refugiul.
Unii spun că tata, împăratul Roş, având inimă haină, nu se mai satură de a vărsa sânge omenesc; se spune despre el că e un om pâclişit şi răutăcios la culme: nu are milă de om nici cât de un câine. Dar vorba ceea: "La unul fără suflet trebuie unul fără de lege". Nădăjduiesc totuşi că i-a veni cineva vreodată de hac, şi-o mai da şi el peste oameni, nu peste butuci, ca până acum.
Eram Fotograf. Acum sunt doar un Călător. Credeam că sunt Fotograf. Dar eram un călător, înainte de Marea Călătorie. Fotografia m-a aruncat pe acest drum, aveam un scop bine definit - Să câștig bani, să ajung faimos, să mă laude lumea! Dar drumul mi-a oferit alte minuni, incomparabile.
Un filmuleţ ca o declaraţie de dragoste a unui francez faţă de România!
''Când vii pentru prima dată în România, se spune că trebuie să iei o piatră în gură. Pentru a-i gusta pământul, pentru a-i simţi parfumurile sălbatice....''
"Trebuie să tindem mereu spre realizarea ideii de bine, generozitate şi frumuseţe, nici-o operă literară nu poate trăi fără ele. Cu cât timpurile sunt mai barbare, mai înveninate de ură şi mai iraţionale, cu atât intelectualul este dator să cultive sufletul lui într'un sens moral şi să se opună curentului. Iartă-mă că predic, dar spectacolul degradării umane mă îngrozeşte şi mă face să mă tem pentru tine, cum te temi totdeuna pentru cei iubiţi într'o vreme de molimă." (Scrisoare către Eusebiu Camilar, 27 august 1939, Costiujeni)
Magda Isanos (17 aprilie 1916 - 17 noiembrie 1944)
"Când citeai poeziile ei, necunoscând-o, nu puteai nici măcar bănui ce fire veselă
Una dintre cele mai frumoase declaraţii de dragoste din literatura română îi aparţine lui Liviu Rebreanu şi i-a fost dedicată celei care avea să-i devină soţie.
Liviu Rebreanu şi Fanny Rădulescu s-au cunoscut pe terasa Oteteleşanu din Bucureşti (situată pe locul unde se află astăzi Palatul Telefoanelor), unde, pe atunci, se adunau mai toţi artiştii vremii. I-o prezentase bunul său prieten, Emil Gârleanu. Ea, absolventă a Conservatorului de Artă Dramatică, era actriţă şi scriitoare. El stârnise deja interesul prin nuvele publicate în revistele literare. Iată cum îşi mărturisea Liviu Rebreanu, în 1912, iubirea pentru Fanny.
“Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii”
“Mulţi cred că se laudă zicând: “Iată inima mea! Vi-o dau… n-am nevoie de dânsa… Mie nu mi-e frică de chinurile geloziei, mie nu-mi pasă de tremurările înfrigurate ale iubirii! De un singur lucru mă feresc: să nu fiu banal! Aș vrea să
"Să trăieşti Mimilică dragă, să fii bună, să fii bună pentru ca să poţi fi fericită! Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că mai întâi nu pot fi iubiţi şi al doilea… al doilea, de! Norocul şi celelalte pere mălăieţe, care se aseamănă cu el, vin de afară, de la oameni, de la împrejurări, asupra cărora, n-ai nici o stăpânire şi nici o putere, pe când fericirea, adevărata fericire, în tine răsare şi în tine înfloreşte şi leagă rod când ţi-ai pregătit sufletul pentru el. Şi pregătirea aceasta e operă de fiecare clipă. Când pierzi răbdarea împrăştii tot ce ai înşirat şi iar trebuie să o iei de la capăt. De aceea vezi atât de puţini oameni fericiţi… atâţia cât merită. A, dacă nu ne-am iubi pe noi fără măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastra şi dacă ne-am dojeni de câte ori am minţit, sau ne-am surprins asupra unei răutăţi, ori asupra unei fapte urâte, dacă în sfârşit, ne-am examina mai des şi mai cu nepărtinire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi, partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură. Se ştie că durerea este un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora. Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce vrei. Şi văd că ai început să ştii şi asta. Doamne, ce bine-mi pare că ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi vina. Aşa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei şi al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg, cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată, de câte ori deşertăciunea te îndeamnă să strigi: ”Uitaţi-vă la mine!”, dar mai ales aş vrea să scriu, de-a dreptul în sufletul tău aceasta: “Să nu faci o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşesti”. Nu e triumf pe lume, nici mulţumire mai deplină, ca o conştiinţă curată. Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi trăit cincizeci de ani ai să o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu să o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi!
M-am străduit să-mi deschid inima în faţa lui Dumnezeu, pentru ca El să pună în inima mea cu ce să le mişc pe ale voastre. Deschideţi-vă inimile în faţa Domnului, deschideţi-le chiar astăzi, căci subiectul conversaţiei pe care o s-o avem este un subiect ce merge direct la inimă; astăzi vom vorbi despre Inima divină şi despre a noastră, despre inima noastră cea foarte săracă, foarte mare şi foarte ciudată, despre această inimă unde, după spusele Sfântului Paul, legea lui Dumnezeu nu este gravată pe table de piatră ci direct în carne vie şi unde, dictată de Spiritul Sfânt, poate rămâne, înscrisă cu litere de viaţă care radiază, acţionează, transformă.
Inima Omului-Dumnezeu, o vom contempla o clipă, punând-o, pentru a o înţelege mai bine, lângă ale noastre. Şi în această acţiune de apropiere, aş vrea să le ţin pe toate împreună în acea unitate care face din toţi „numai o singură inimă şi un singur suflet”, pentru a le putea cuprinde mai bine şi să le aduc cu acelaşi unic elan, astfel unite, lângă acea inimă, care le-a iubit înainte de facerea lumii, care le-a făcut să bată de când ele există, care le dă întreaga tărie ca să facă binele, care le rezervă, acestor inimi fidele, fiorul nespus al învierii şi beţia nebună a vieţii divinizate în Eternitate.
Ascultaţi ...
Iată, deci, inima mea şi pe ale voastre în preajma Lui… şi prin inimile noastre nu vreau să înţeleg, pentru început, sentimentele, emoţiile noastre, viaţa noastră activă, ci ceva mai umil şi mai simplu: această materie însufleţită, simbolul viu a ceea ce suntem noi. Ce este acolo, în noi, în miezul fiinţei noastre? Ce este inima omului, inima noastră aici de faţă? O bucată de carne, şi ea, neobosită, slujitor activ al sufletului şi vieţii noastre; rob inevitabil resemnat, într-o natură atinsă de păcat, a ceea ce poate fi bun sau rău în acest suflet şi această viaţă; paznic ce veghează îndârjit atunci când toată fiinţa noastră este doborâtă de somn - lucrător sărman şi ascuns a ceea ce ne scutură şi ne mişcă - truditor neştiut în tot timpul încercării, ea - inima - nu cunoaşte altă odihnă decât moartea.
Ea reprezintă viaţa în ce are aceasta mai constant şi mai hotărâtor.
Nu sunt numai o frumoasă figură de stil aceste cuvinte din Cărţile Sfinte: „Dorm, dar inima mea stă de veghe”. Este o realitate organică şi deloc lipsită de o învăţătură înaltă.
Iată-le deci, inimile noastre, mereu la munca lor neîntreruptă bătând mai iute sau mai rar, în voia emoţiilor, gata să suporte o consecinţă a întâmplărilor, sau să se umple spontan, libere şi sfinţite, de un elan generos.
Iată-le în preajma inimii divine, iată-le ...
Ştiţi ce neobişnuit exerciţiu de pietate, primul dintre ele, mi-a fost sugerat de această vecinătate, cel pe care am sa vă cer să-l împliniţi de îndată ce vă veţi găsi în prezenţa lui Isus, numai voi doi, într-o biserică? -
Este ca, în tăcerea şi singurătatea care vă înconjoară rugăciunea, să vă duceţi mâna la piept şi, în faţa lui Dumnezeu, să simţiţi cu vârful degetelor bătăile vieţii, ale acestei vieţi care ne judecă şi ne rânduieşte local pentru totdeauna. Fiecare bătaie a inimii poate fi considerată ca un bilanţ care se face şi se încheie, ca o chemare a lui Dumnezeu. Nu există un ceasornic mai elocvent care să înregistreze acest lucru sfânt, timpul. Nu există nici semn mai emoţionant care să ne arate căutarea interioară a Celui veşnic. Tresărim când bate ceasul... ea, inima noastră, bate clipa ce nu se mai întoarce, ne-o determină cu propria noastră substanţă, distrugându-ne solemn într-un ritm sigur.
Un zgomot neaşteptat, noaptea, la uşă, ne impresionează; ascultaţi-l pe cel, nu de la uşă, ci din voi: bate, sunteţi chemat, căutat în întuneric. Destinul neştiut se desfăşoară în Dumnezeu după harul şi libertatea voastră. Dumnezeu bate cu fiecare bătaie de inimă - Dumnezeu bate, ce-i răspundem? Ce răspuns i-am dat? Unde ne-a purtat fluxul şi refluxul arterelor, viaţa dată de Dumnezeu şi strânsă, ca să spunem aşa, în zbaterea regulată a inimii? Şi până când o să mai amânăm să-i dăm lui Dumnezeu ce aşteaptă de la noi? Căci el aşteaptă mereu câte ceva. De câte ori a bătut inima aceasta a noastră pentru Dumnezeu? De câte ori are să mai bată pentru El? Să facem în această clipă, cu acest gând, - un jurământ: să dorim ca inima să ne tresară de bucurie la fiecare acţiune cucernică; - o rugăciune: să-i închinăm lui Dumnezeu fiecare mişcare a vieţii de care suntem conştienţi, până şi cele mai mici întâmplări ale existenţei noastre zilnice.
Şi să ne gândim la o corespondenţă foarte consolatoare, făcută să ne mişte iubirea. Dacă inima ne bate, e pentru ca inima lui Cristos bate pentru noi; avem, în această pulsaţie, şi cauză şi model. Bătăile Inimii sale sunt viaţa noastră dintotdeauna.
Ora Sfântă - Pentru Joia Mare
din volumul Convorbiri spirituale - Vladimir GHIKA
"Iartă-mă, Doamne!
Pentru tot ce puteam să văd şi nu am văzut!
Pentru tot ce puteam să aud şi nu am auzit!
Pentru tot ce puteam să simt şi nu am simţit!
Pentru tot ce aş fi putut să înţeleg şi nu am înţeles!
Pentru tot ce puteam să conştientizez şi nu am conştientizat!
Pentru iertarea pe care aş fi putut să o dau şi nu am dat-o!
Pentru bucuria pe care aş fi putut să o trăiesc şi nu am trăit-o!
Pentru Lumina pe care aş fi putut să o primesc şi nu am primit-o!
Pentru viaţa pe care aş fi putut să o ocrotesc şi nu am ocrotit-o!
Pentru visele pe care mi le-aş fi putut împlini şi nu le-am împlinit!
Pentru necunoscutul în care aş fi putut să păşesc şi din teamă, nu am îndrăznit să păşesc!
Pentru iubirea pe care aş fi putut să o exprim şi nu am exprimat-o!
Pentru tot ce puteam să creez bun şi frumos şi nu am creat pentru gloria Ta, Doamne, şi a Împărăţiei Tale Divine!
Pentru tot ce ştiu şi nu ştiu că am greşit, pe Tine, Doamne, care eşti Mila şi Iubirea infinită, Te rog, iartă-mă şi mă îmbracă cu nesfârşita Ta Iubire şi Lumină!
Îti mulţumesc, Doamne!
Pentru toată frumuseţea pe care am văzut-o izvorând din Tine!
Pentru muzica tăcută a Inimii Tale, pe care mi-ai dezvăluit-o auzului!
Pentru tot ce am simţit bun şi minunat îin viaţa mea!
Pentru tot ce prin harul Tău am înţeles!
Pentru lumina pe care am sorbit-o în adâncul meu!
Pentru iertarea pe care dăruind-o, am dobândit pace!
Pentru bucuria fiecărei clipe trăite în Tine, Doamne!
Pentru toate cadourile spirituale care mi-au îmbogăţit fiinţa!
Pentru viaţa mea, care e a Ta, o mică parte a simfoniei existenţei!
Pentru visele care au prins formă prin armonia iubirii Tale pentru mine!
Pentru necunoscutul în care am păşit plin de curaj, regăsindu-Te!
Pentru iubirea copleşitoare cu care mă dezmierzi clipă de clipă!
Pentru tot ce am creat prin Tine bun şi frumos, aducând cu umilinţă laudă Împărăţiei Tale divine!
Dumnezeu, Tatăl nostru, plimbându-se prin casa mea îmi va lua toate grijile şi va vindeca toate bolile mele şi ale familiei mele în Numele lui Iisus,
Amin!"
"Cred in tinerete fara batranete si in viata fara de moarte"
Este academician, farmacist de renume si autor a zeci de carti si tratate de fitoterapie. Alpinist incercat in Himalaya si iubitor al lumii plantelor in toata profunzimea ei, Ovidiu Bojor e si un exemplu de viata. Are aproape 87 de ani, un tonus de invidiat si-un zambet care incalzeste inimi. Secretul lui? O iubire mare cat soarele, veche de 52 de ani
Lumină lină, lini lumini
Răsar din codrii mari de crini
Lumină lină, cuib de ceară
Scorburi cu miere milenară
De dincolo de lumi venind
Si niciodată poposind
Un răsărit ce nu se mai termină
Lină lumină din lumină lină
Cine te aşteaptă te iubeşte
Iubindu-te nădăjduieşte
Că într-o zi lumină lină
Vei poposi la noi deplină
Cine primeşte să te creadă
Trei oameni vor veni să-l vadă
Lumină lină, lini lumini
Răsar din codrii mari de crini
I-atâta noapte şi uitare
Că lumile au pierit în zare
Au mai rămas din veghea lor
Luminile luminilor
Lumină lină, lini lumini
Înstrăinindu-i pe străini
Lumină lină, nuntă, leac
Tămăduind veac după veac
Cel întristat şi sărăcit
Cel plâns şi cel nedreptăţit
Şi pelerinul însetat
În vatra ta au înnoptat.
Lumină lină, leac divin
Încununându-l pe străin
Deasupra stinsului pământ
Lumină lină, Logos sfânt
"Iubirea e fundamentul fiintei noastre. Fara Dumnezeu, orice iubire moare. "
- Drumul spre Oasa e batut de sute de tineri care vin sa se spovedeasca. Simtiti, oare, prin destainuirile lor, ca ceva s-a schimbat in felul in care se raporteaza la dragoste?
- As spune ca noi, monahii, cunoastem mult mai bine lumea decat se cunoaste ea insasi, pentru ca noi n-o vedem din exterior, ci din interior. In sensul acesta, parerea mea este ca tinerii de azi au mare potential sufletesc, dar le lipsesc punctele cardinale. Cel mai adesea ei nu stiu cu adevarat ce e iubirea. O confunda cu indragostirea. Si nici nu stiu sa o traiasca. Vad filme si traiesc dupa clisee. Viseaza toti o iubire mare, ca-n filme. O iubire data de-a gata, cu un partener fara cusur, care sa-i inteleaga orice ar fi. Si nu pricep de ce lor nu li se intampla la fel. Dar iubirile astea din carti si filme sunt utopice, nu se verifica real. Ceea ce se simte insa la toti cei care vin sa se spovedeasca este o cautare neobosita, nevoia de a trai o iubire profunda, perfecta. Foamea asta de iubire exista in toti.
Către munţi în sus,
De lebede dus,
Asupra-mi să cadă
Frageda zăpadă,
Să mă ţină-n plisc
Vulturul din pisc,
Nori tremurători
Să am la subţiori,
Stelele să-mi stea
Lângă tâmpla grea,
Să aud cum cade
Luna în cascade,
Să aud cum curg
Brazii în amurg,
Roua să ma spele
De rău şi de rele.
Şi de-atâta dor
Să visez că mor
Sus în munte, sus,
De lebede dus...
Mi-e dor de tine, zvelta mea femeie,
De gura ta de orhidee,
De sânul tău cu bumbi de dude,
De buzele-ţi cărnoase, dulci şi ude,
Mi-e dor de tot ce se ascunde,
De şoldurile tale tari, rotunde,
De genunchii tăi mi-e dor,
Să-mi strângă capul înlăuntrul lor.
"Luna ardea drept în faţă, astfel încât ochii ei albaştri străluceau mai tare şi clipeau ca şi loviţi de razele soarelui...
— Haide dar, zise ea încunjurând gâtul meu cu braţele ei albe şi punându-şi gura pe gura mea. Sărutarea mă umpluse de geniu şi de putere creatoare. Astfel îmbrăţişaţi, aruncai neagra şi strălucita mea mănta peste umerii ei albi, i-nconjurai talia c-un braţ, strângând-o tare la pieptul şi la gura mea, iar cu cealaltă mână fluturând cealaltă parte a mantalei ne ridicam încet, încet prin aerul luciu şi strălucit de razele lunii, prin nourii verzui ai cerului, prin roiurile de stele, prin ploaia de raze -până ce ajunserăm în lună.
Azi, iată, am văzut un curcubeu Deasupra lumii sufletului meu. Vin cerbii mei în goană să se-adune Şi cătră el privirile-şi ţintesc - Un codru nesfîrşit de coarne brune În care mii de stele strălucesc. Sosind din dunga zării de argint Vin păsările-mi mari de sărbătoare Şi-nchipuiesc pe ceruri, fîlfîind, Un ocean de aripi mişcătoare ; Întreaga lume-a sufletului, vie, Palpită-ntr-o frenetică beţie.
Azi sînt îndrăgostit. E-un curcubeu Deasupra lumii sufletului meu. Izvoarele s-au luminat şi sună Oglinzile ritmîndu-şi-le-n dans, Şi brazii mei vuiesc fără furtună Într-un ameţitor, sonor balans, În vii vibrează struguri străvezii - Cristalurile cîntecelor grele - Şi stropi scăpărători de melodii Ca rouă nasc în ierburile mele.
Eu curg întreg în acest cîntec sfînt : Eu nu mai sînt, e-un cîntec tot ce sînt.
