16 December 2012

Sfaturile înţelepte ale unui tată către fiica sa



"Să trăieşti Mimilică dragă, să fii bună, să fii bună pentru ca să poţi fi fericită! Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că mai întâi nu pot fi iubiţi şi al doilea… al doilea, de! Norocul şi celelalte pere mălăieţe, care se aseamănă cu el, vin de afară, de la oameni, de la împrejurări, asupra cărora, n-ai nici o stăpânire şi nici o putere, pe când fericirea, adevărata fericire, în tine răsare şi în tine înfloreşte şi leagă rod când ţi-ai pregătit sufletul pentru el. Şi pregătirea aceasta e operă de fiecare clipă. Când pierzi răbdarea împrăştii tot ce ai înşirat şi iar trebuie să o iei de la capăt. De aceea vezi atât de puţini oameni fericiţi… atâţia cât merită.

A, dacă nu ne-am iubi pe noi fără măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastra şi dacă ne-am dojeni de câte ori am minţit, sau ne-am surprins asupra unei răutăţi, ori asupra unei fapte urâte, dacă în sfârşit, ne-am examina mai des şi mai cu nepărtinire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi, partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură.

Se ştie că durerea este un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora.

Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce vrei. Şi văd că ai început să ştii şi asta. Doamne, ce bine-mi pare că ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi vina.

Aşa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei şi al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg, cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată, de câte ori deşertăciunea te îndeamnă să strigi: ”Uitaţi-vă la mine!”, dar mai ales aş vrea să scriu, de-a dreptul în sufletul tău aceasta: “Să nu faci o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşesti”. Nu e triumf pe lume, nici mulţumire mai deplină, ca o conştiinţă curată.

Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi trăit cincizeci de ani ai să o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu să o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi!

Te îmbrăţisez cu drag,
Alexandru Vlahuţă"

26 November 2012

"Doar acesta este potrivit!"




Regele şi băiatul care face curat
(activati subtitrarea în lb română cu butonul CC)




20 November 2012

Dacă vrei să transformi lumea, iubeşte o femeie...


Dacă vrei să transformi lumea... iubeşte o femeie - iubeşte-o cu adevărat.
Găseşte-o pe cea care îţi cheamă sufletul, nu opţiunea raţională.

Aruncă-ţi lista de preferinţe, doar aşează-ţi urechea pe inima ei şi ascultă.
Ascultă numele, rugăciunile, cântecele tuturor creaturilor –
înaripate, cu blană sau fără,
de sub pământ sau din apă, înverzite sau înflorite,
nenăscute încă sau pe moarte…
Ascultă cântecul lor nostalgic urcând înapoi spre Cel care le-a dat viaţă.
Dacă încă nu ai auzit şi numele tău, înseamnă că nu ai ascultat suficient.

12 November 2012

Sursul tău mă iluminează.



"Casa mea n-are uşi, n-are acoperiş, nici ferestre nu are, nu rezistă la ploaie şi n-are nici clanţe. Casa mea nu are chei şi dac-ar vrea careva s-o jefuiască n-ar avea ce să fure. Casa nu mi-e adăpost, e locul unde respiraţia încetează şi tu îmi arăţi că nici nu-mi mai e de trebuinţă, dacă surâsul tău încă mă iluminează.

Casa mea nu are inimă, n-are vene şi dac-ar vrea careva s-o spargă n-ar avea cum să sângereze, ar izbucni pur şi simplu în stoluri înalte de păsări.


Creierul meu nu are coridoare, zidurile mele nu au piele, când tu mă aduci la pieptul tău se face deodată acasă. Mai ştii noaptea aceea de dragoste? Locuiesc în ea. Fără uşi, fără acoperiş, fără ferestre. Plouă un pic, dar surâsul tău mă iluminează."




(Dulce Deea - "din traducerile mele pe jumătate-închipuite")


15 October 2012

"Ai 2 văcuţe" :))

ÎN SOCIALISM:
Ai 2 vaci.
Una i-o dai vecinului.

COMUNISM
Ai 2 vaci.
Ţi le ia statul pe amândouă şi îţi dă în loc 2 litri de lapte.

FASCISM
Ai 2 vaci.
Ţi le ia statul pe amândouă şi te obligă să cumperi lunar 80 litri de lapte.

NAZISM
Ai 2 vaci.
Ţi le ia statul pe amândouă şi te împuşcă.

BIROCRAŢIE
Ai 2 vaci.
Ţi le ia statul pe amândouă, împuşcă una, o mulge pe cealaltă şi aruncă laptele.

SUPRAREALISM
Ai 2 girafe.
Statul te obligă să iei lecţii de muzicuţă.

CAPITALISM TRADIŢIONAL
Ai 2 vaci.
Vinzi una şi cumperi un taur.
Cireada se înmulţeşte, iar economia prosperă. Le vinzi şi ieşi la pensie cu câştigul.


CAPITALISM CORPORATIST TIP ENRON
Ai 2 vaci.
Vinzi trei dintre ele companiei tale listate public, folosind scrisori de credit deschise la bancă de cumnatul tău, apoi execuţi un schimb datorie/creanţă cu o ofertă generală asociată, astfel încât recapeţi cele patru vaci, cu o scutire de taxe pentru cinci vaci.
Drepturile asupra celor şase vaci sunt transferate, printr-un intermediar, către o companie din Insulele Cayman, deţinută în secret de acţionarul majoritar, care revinde companiei drepturile pentru toate cele şapte vaci.
Conform raportului anual, compania deţine opt vaci, cu o opţiune pentru înca una.
Vinzi o vacă pentru a cumpăra un preşedinte al SUA, ceea ce te lasă cu nouă vaci.
Nu se furnizează nici o foaie de bilanţ împreună cu comunicatul.
Publicul înghite.


CORPORAŢIE AMERICANĂ
Ai 2 vaci.
Vinzi una şi o forţezi pe cealaltă să producă lapte pentru patru.
Eşti surprins când vaca moare.
Compania de asigurări va trimite un detectiv să ancheteze cauzele morţii vacii.

COMPANIE FRANCEZĂ

Ai 2 vaci.
Faci grevă, blochezi drumurile şi organizezi o răscoală, pentru că vrei trei vaci.

COMPANIE JAPONEZĂ
Ai 2 vaci.
Le reproiectezi, astfel încât să fie de zece ori mai mici decât o vacă obişnuită şi să producă de douăzeci de ori mai mult lapte.
Apoi creezi imagini animate ale vacii, numite Cowkemon, şi le promovezi la scară globală.


COMPANIE GERMANĂ
Ai 2 vaci.
Le reproiectezi, astfel încât să trăiască 100 de ani, să mănânce o dată pe lună şi să se mulgă singure.

COMPANIE BRITANICĂ
Ai 2 vaci. Amândouă sunt nebune.

COMPANIE ITALIANĂ
Ai 2 vaci, dar nu ştii unde sunt.
Pleci în pauza de prânz.

COMPANIE ELVEŢIANĂ
Ai 5000 de vaci, dintre care nici una nu-ţi aparţine.
Facturezi celorlalţi cheltuielile de depozitare.

COMPANIE RUSEASCĂ
Ai 2 vaci.
Le numeri şi afli că ai 5 vaci.
Le numeri din nou şi afli că ai 42 de vaci.
Le numeri din nou şi afli că ai 12 vaci.
Te opreşti din numărat vaci şi deschizi altă sticlă de vodcă.

COMPANIE CHINEZĂ
Ai 2 vaci.
Ai 300 de oameni care le mulg.
Declari şomaj zero, productivitate bovină înaltă şi arestezi reporterul care a publicat cifrele reale.

COMPANIE INDIANĂ
Ai 2 vaci. Te închini la ele.

COMPANIE IRAKIANĂ
Toata lumea crede că ai o mulţime de vaci.
Le spui că n-ai niciuna.
Nimeni nu te crede, te bombardează şi îţi invadează ţara.
Tot fără vaci ai rămas, dar acum ai democraţie.

COMPANIE AUSTRALIANĂ
Ai 2 vaci.
Afacerile par că merg destul de bine.
Termini ziua de lucru şi mergi la o bere să sărbatoreşti.

COMPANIE NEO-ZEELANDEZĂ
Ai 2 vaci.
Cea din stânga e foarte atractivă.

COMPANIE ROMANEASCĂ
Ai 6 vaci, costuri cât de 10, mulgi doar 3, alergi bezmetic printre ele, mai aduci personal pentru alte 5, falimentezi şi dai vina pe bou.

COMPANIE GRECEASCĂ
Ai 2 vaci.
Te împrumuţi de la Germania punându-le la bătaie.
Tai vacile şi faci souvlaki.
Nu poţi plăti dobânda, aşa că Germania îţi împrumută alţi bani.
Nu poţi plăti dobânda, aşa că Germania îţi împrumută alţi bani.
Nu poţi plăti dobânda, aşa că Germania îţi împrumută alţi bani.
Nu poţi plăti dobânda, aşa că Germania îţi împrumută alţi bani...






01 October 2012

Bilitis - Poemele Pasiunii




Cântec Pastoral

          Pentru a urca în copac, am îngăduit rochiei să alunece de pe trup. Coapsele mele goale îmbrăţişează scoarţa netedă, lucioasă şi umedă. Doar în sandale, îmi fac loc printre crengi.
          Undeva spre vârf, la adăpostul frunzişului, ferită de arşiţa şi lumina soarelui, m-am aşezat pe o ramură. De o parte şi de alta a ei, picioarele libere mi se leagănă în gol.
          A plouat. Picăturile de apă s-au prelins topindu-mi-se pe piele. Mâinile s-au înnegrit de pământ, iar degetele s-au îmbujorat de roşeaţa florilor strivite.
          Simt cum arborele prinde viaţa când vântul îi răsfaţă frunzele. Atunci strâng coapsele mai tare şi sărut cu buze moi şi doritoare ramura înfrunzită de sub mine.


 
Plete îndrăgostite
          Mi-a spus:
          "Noaptea trecută te-am visat. Aveai părul desfăcut, iar buclele tale îmi înconjuraseră gâtul ca un colier; o şuviţă rebelă şi neagră mi se întinsese până la piept. Şi le-am dezmierdat sărutându-le ca şi cum ar fi fost pletele mele; şi am rămas aşa uniţi multă vreme, ca doi dafini cu aceeaşi rădăcină. Şi încetişor, mi s-a părut că membrele noastre  s-au împletit atât de strâns, încât trupul meu a devenit una cu trupul tău şi ai pătruns în inima mea ca un vis dulce."
         Şi-a aşezat cu blândeţe palmele după umerii mei şi ochii săi m-au privit atât de arzător, încât mi-am coborât pleoapele şi m-au scuturat fiorii.




Trandafiri în noapte

          Când noaptea ia cerul în stăpânire, pământul este al nostru şi al zeilor. Urcăm din văi spre unde se nasc izvoarele; desculţe, picioarele ne călăuzesc spre pădurile umbroase, spre poienile fermecate. 
          Stelele îndepărtate sunt îndeajuns de luminoase să deseneze umbrele noastre micuţe. Uneori întâlnim câte o căprioară, adormită sub crengile joase ale copacilor.
          Dar mai frumos decât orice în noapte este un loc pe care doar noi doi îl ştim; ne atrage tainic în tăria pădurii, un tufiş preaplin de trandafiri înfloriţi.
          Pentru că nici o altă atingere a pământului de către zei nu poate egala parfumul trandafirilor în noapte. Dar cum se face că atunci când am venit fără el, mireasma lor nu m-a îmbătat?





Bilitis

          O femeie poartă veşminte de lână albă. Alta se înfăşoară în mătase şi bijuterii. Alta se acopră cu flori, cu frunze verzi şi boabe de struguri.
          Cât despre mine, eu nu ştiu să trăiesc altfel decât goală. Iubitul meu, ia-mă aşa cum sunt: fără rochii, bijuterii sau sandale, iat-o pe Bilitis aşa cum este ea.
          Părul meu este noptatec de atâta negru, iar buzele mele jăratec de atâta roşu. Buclele mele răvăşite de vânt se revarsă în mângâierile aerului.
          Iată-mă aşa cum m-a plămădit mama mea într-o îndepărtată noapte de iubire, şi, dacă mă vei plăcea astfel, te rog să nu uiţi să mi-o spui.





Făgăduiala

          "Când apele râurilor iarăşi se vor urca pe crestele înzăpezite ale munţilor; când vom semăna grâul şi orzul în nisipurile mişcătoare ale mării.
          Când pinii vor răsări din lacuri şi nuferii din piatră; când soarele o să se stingă; când luna se va scufunda în ierburile moi.
          Atunci şi doar atunci, îmi voi lua altă femeie şi te voi uita pe tine, Bilitis, suflet al vieţii mele, inimă a inimii mele."
          Aşa mi-a spus, aşa mi-a spus! Restul lumii nu mai are nici o însemnătate; unde eşti tu, fericire nebună, să te asemeni cu fericirea mea?



(fragmente din cartea Bilitis - Poemele pasiunii)


20 September 2012

ILUZII - Aventurile unui Mesia reticent (3-4)


3

Mase de oameni, mulţimi, torente umane revărsându-se înspre un singur om ce se găsea în mijlocul tuturor. Apoi oamenii au devenit un ocean care l-ar fi înecat, dar acesta nu a pierit, a păşit peste ape, şi a dispărut fluierând. Oceanul de ape s-a transformat într-unul de iarbă. Un Travel Air 4000 alb cu auriu a aterizat pe iarbă, pilotul a ieşit din carlingă şi a arborat un anunţ pe o bucată de pânză: „Zbor - 3 dolari - Zbor."

Era trei dimineaţa când m-am trezit din vis, amintindu-mi-1 în întregime şi bucuros din acest motiv. Am deschis ochii să văd în lumina lunii acel imens Travel Air parcat lângă Fleet. Shimoda stătea pe salteaua sa aşa ca în ziua când l-am întâlnit, sprijinit cu spatele de roata din stânga a aeroplanului. Nu i-am distins silueta, pur şi simplu ştiam că este acolo.

„Bună, Richard, a spus încet în întuneric. Eşti lămurit acum?"

„Lămurit în legătură cu ce?" am spus încurcat, încă fiind cu gândul la vis, nu m-am mai mirat cum de era treaz.

„În legătură cu visul tău. Omul şi mulţimea şi aeroplanul, a spus cu răbdare. Erai curios să ştii cine sunt, acum ştii, e bine? Au fost toate acele poveşti de dat la ştiri: Donald Shimoda, cel căruia începuse să i se spună Mesia Mecanicul, Avatarul American, cel care a dispărut într-o zi din faţa a douăzeci şi cinci de mii de oameni?"

Îmi aminteam ceva, citisem despre asta într-o rămăşiţă de ziar, într-un mic orăşel din Ohio, doar pentru că era pe prima pagină.

„Donald Shimoda?"

„La dispoziţia ta, a spus. Acum ştii, deci nu mai trebuie să mă descoşi. Dormi."

M-am gândit mult la ce mi-a spus înainte de a adormi.


*


„Ţi s-a dat voie... nu m-aş fi gândit... Dacă ai obţinut o misiune ca aceasta, de Mesia, se presupune că ar fi trebuit să salvezi lumea, nu-i aşa? N-aş fi crezut că un Mesia ar avea voie să-şi încheie socotelile şi să-şi dea demisia pur şi simplu." M-am ridicat în picioare pe capota Fleet-ului şi am privit cu luare-aminte la ciudatul meu prieten. „Aruncă-mi o cheie de şaisprezece, te rog, Don."

A căutat prin geanta de scule şi mi-a aruncat cheia. Aşa cum s-a întâmplat şi cu celelalte instrumente în acea dimineaţă, cheia pe care mi-a aruncat-o a încetinit în aer şi s-a oprit la un pas de mine, plutind fără greutate parcă şi rotindu-se uşor în văzduh. Şi totuşi, în clipa în care am atins-o a devenit grea în mâna mea, o ustensilă obişnuită din crom şi vanadiu. Mă rog, nu chiar obişnuită. De când o cheie ieftină de opt mi s-a rupt în mâini, mi-am procurat cele mai bune unelte pe care le poate avea un pilot... cheia de faţă era un Snap-On şi orice pilot ştie că nu poate fi numită o unealtă obişnuită. Valorează greutatea ei în aur şi ştii că nu se va rupe niciodată, este o bucurie să o foloseşti, indiferent la ce.

„Poţi, desigur să renunţi! Poţi renunţa la orice, dacă te răzgândeşti în privinţa unui lucru. Poţi renunţa să respiri, dacă vrei." între timp se desfăta făcând să plutească o şurubelniţă Phillips. „Aşa am renunţat şi eu să mai fiu Mesia şi dacă par puţin nesupus este poate pentru că sunt într-adevăr un nesupus. E mai bine aşa decât să faci o meserie care nu-ţi place. Un Mesia bun nu urăşte nimic şi este liber să apuce orice drum doreşte. Asta este de fapt valabil pentru toată lumea. Suntem cu toţii fiii Domnului, sau copiii Fiinţei, sau ideile Minţii, sau oricum altfel vrei să ne numeşti."

Strângeam piuliţele cilindrilor de la motorul Kinner. O piesă bună, vechiul B-5, însă aceste piuliţe se încăpăţânează să se slăbească la fiecare o sută de ore de zbor şi e bine să-mi iau măsuri de precauţie. Prima pe care am pus cheia se slăbise cu un sfert de rotaţie şi m-am bucurat că am avut inspiraţia să le verific pe toate în această dimineaţă, înainte de a zbura cu alţi pasageri.

„Ai dreptate, Don, însă mi se pare că a fi Mesia este ceva diferit de alte slujbe. Iisus să se întoarcă la a bate cuie pentru a supravieţui? Poate că-mi sună mie ciudat."

Se gândi la spusele mele încercând să-mi înţeleagă punctul de vedere. „Nu-ţi înţeleg punctul de vedere. Mi se pare ciudat chiar faptul că acest Mesia nu a renunţat încă de la început de când a fost numit Salvatorul pentru prima dată." Atunci a luat lucrurile logic: „Bun, sunt Fiul lui Dumnezeu, dar nu ne numim toţi aşa? Eu sunt Salvatorul, dar şi voi aveţi acelaşi statut! Lucrurile pe care le fac eu le puteţi face şi voi! Orice om care gândeşte poate înţelege asta."

Era cald sus pe capotă. Dar nu puteam spune că muncesc. Cu cât îmi doresc mai mult să fac ceva cu atât mai puţin numesc acel lucru muncă. Ce făceam mă umplea de satisfacţii căci ştiam că nu permit cilindrilor să zboare din motor.

„Mai ai nevoie de vreo unealtă?", m-a întrebat.

„Nu mai am nevoie. Şi întâmplător am evoluat spiritual, Shimoda, suficient încât să consider aceste mici trucuri ale tale jocuri ale unui suflet inferior. Sau ale unui hipnotizator începător."

„Un hipnotizator. Chiar că te-ai prins. Dar mai bine hipnotizator decât Mesia. Ce slujbă plictisitoare! Cum de nu mi-am dat seama de la început că o să fie aşa?"

„Ţi-ai dat seama", am răspuns cu înţelepciune.

El doar a râs.

„Te-ai gândit vreodată, Don, că s-ar putea ca în final să nu fie aşa simplu să renunţi? Că s-ar putea să nu mai poţi reveni la viaţa unui om normal?"

La asta n-a mai râs. „Ai dreptate, desigur", a spus şi şi-a trecut degetele prin părul negru. „Nu trebuia să stau decât o zi sau două într-un singur loc şi oamenii începeau să-şi dea seama că eram ciudat. Dacă te atingeai de mâneca mea, te vindecai de cancer în fază terminală şi până la sfârşitul săptămânii mă găseam iar în mijlocul mulţimii. Acest aeroplan mă menţine în mişcare şi nimeni nu ştie de unde vin şi încotro mă îndrept, ceea ce mi se potriveşte chiar bine."

„Îţi va fi mai greu decât crezi, Don."

„Hm?"

„Da, esenţa mişcării în vremurile noastre este de la material la spiritual... aşa înceată cum e, această mişcare este totuşi una uriaşă. Nu cred că oamenii te vor lăsa în pace."

„Nu pe mine mă vor, ci miracolele pe care le fac. Sau cele pe care le pot transmite altora; pentru ca să fie şi ei Mesia. Nu le voi spune că este o muncă plictisitoare. Şi apoi nu există obstacol atât de mare încât să nu poată fi depăşit. "

Am coborât de pe capotă şi am continuat să strâng piuliţele, de data asta la cilindrii următori. Nu toate erau slăbite, unele din ele doar. „Să-nţeleg că citezi din câinele Snoopy?"

„Voi cita adevărul de oriunde el există, mulţumesc."

„Nu poţi fugi la nesfârşit, Don! Ce faci dacă încep să te slăvesc chiar în acest moment? Dacă mă satur de reparat la motor şi încep să te implor să faci tu asta în locul meu? Uite, îţi voi da toţi banii pe care îi câştig până la apusul soarelui dacă mă înveţi să plutesc! Dacă nu vrei, voi înţelege că trebuie să încep să mă rog ţie, Sfântului Trimis, să-mi uşurezi Povara."

El doar a zâmbit. Totuşi nu cred că înţelesese că nu putea fugi astfel. Cum puteam să ştiu eu aceasta când el nu ştia?

„Ai avut parte de tot ritualul, aşa ca în filmele indiene? Puzderie de oameni pe străzi miliarde de mâini atingându-te, flori şi miresme, platforme aurite cu tapiserii argintii pe care să te aşezi când vorbeşti?"

„Nu, înainte să mă apuc de asta am ştiut că nu suport astfel de lucruri. Aşa că am ales Statele Unite şi m-am ales numai cu mulţimea."

Erau dureroase pentru el aceste amintiri şi mi-a părut rău că am adus vorba despre asta.

S-a aşezat în fân şi a vorbit în continuare privind prin mine. „Voiam să le spun, pentru numele Domnului, dacă vreţi libertate şi bucurie atât de mult, nu vedeţi că nu sunt nicăieri în afara voastră? Trebuie doar să spuneţi că le aveţi şi le veţi avea. Purtaţi-vă ca şi cum ar fi ale voastre şi vor fi! Ce-o fi aşa complicat, Richard? însă ei nici nu voiau să audă. Miracole - ca atunci când mergi la cursele de maşini pentru a vedea accidente, tot aşa veneau oamenii la mine să vadă miracole. La început e frustrant, mai apoi devine pur si simplu agasant. Nu am idee cum de rezistă ceilalţi Mesia."

„Dacă pui problema aşa totul îşi pierde din farmec", am spus. Am strâns şi ultima piuliţă şi mi-am pus sculele la locul lor. „Încotro ne îndreptăm azi?"

S-a apropiat de carlinga mea şi, în loc să îndepărteze gâzele de pe parbriz, şi-a trecut mâna peste acesta şi micuţele creaturi strivite au revenit la viaţă şi şi-au luat zborul. Desigur că parbrizul său nu va avea niciodată nevoie de lustruire şi acum ştiu că nici motorul nu va necesita vreodată întreţinere.

„Nu ştiu, a răspuns. Nu ştiu încotro ne îndreptăm."

„Ce vrei să spui? Tu ştii trecutul şi viitorul tuturor lucrurilor. Ştii exact încotro ne îndreptăm!"

A oftat. „Mda. Dar încerc să nu mă gândesc la asta."

M-am gândit pentru un moment, în timp ce lucram la cilindri: hei, tot ce am de făcut este să rămân lângă omul acesta şi nu voi avea nici un fel de neplăceri, nimic rău n-ar putea să mi se întâmple şi totul îmi va ieşi după plac. Însă felul cum a spus-o: „Încerc să nu mă gândesc la asta", m-a făcut să-mi amintesc ce se întâmplase cu ceilalţi Mesia trimişi în această lume. Simţul practic îmi striga să o iau către sud imediat ce decolez şi să plec cât mai departe posibil de acest individ. Însă, aşa cum am mai spus, sufăr de singurătate zburând mereu de colo-colo şi m-am bucurat să-l întâlnesc măcar şi pentru a discuta cu cineva care ştie să deosebească un volet de torsiune de un stabilizator vertical.

Ar fi trebuit s-o iau către sud, însă după decolare am rămas cu el şi am zburat către nord şi est, către viitorul la care el încerca să nu se gândească.


4

„De unde ai învăţat toate astea, Don? Ştii atât de multe, sau poate doar laşi această impresie. Ba nu. Tu chiar ştii multe. Cunoaşterea ta este doar rezultatul practicii? Nu te pregăteşti şi teoretic pentru a deveni un maestru?"

„Ţi se dă o carte de citit."

Mi-am agăţat de circuite eşarfa de mătase proaspăt spălată şi m-am uitat fix la el. „O carte?"

„Manualul Mântuitorului. Este un fel de Biblie pentru maeştri. Am un exemplar pe aici pe undeva, dacă te interesează."

„Da, da! Vrei să spui că ai o simplă carte care îţi spune cum...?"

A răscolit pentru un timp prin spaţiul pentru bagaje al Travel Air-ului şi s-a întors cu un mic volum învelit în ceva ce părea a fi piele de antilopă.


Îndrumarul pentru Mesia
*
Învăţături pentru Suflete Alese


„Cum adică, Manualul Mântuitorului? Aici scrie Îndrumarul pentru Mesia."

„Ceva de genul acesta." A început să-şi adune lucrurile din jurul aeroplanului, ca şi cum ar fi considerat că era timpul să plece.

Am răsfoit puţin cartea, o colecţie de maxime şi scurte paragrafe.


Perspectivă -
foloseşte-o sau pierde-o.
Dacă ai deschis la
această pagină
înseamnă că ai uitat că ceea ce se petrece
în jurul tău nu este real .
 
Gândeşte-te la aceasta.

Aminteşte-ţi de unde vii,
încotro te îndrepţi, şi de ce ai creat
toate încurcăturile în care te găseşti.
Aminteşte-ţi că vei muri de o moarte groaznică.

Este un antrenament util să păstrezi
toate aceste aspecte în minte, te vei
 bucura astfel de viaţă mult mai intens.

Totuşi, ia-ţi moartea în serios.
A râde pe drumul spre execuţie
nu este cav ce să poată înţelege
formele de viaţă mai puţin avansate, şi ei 
te vor crede cu toţii nebun.


„Ai citit chestia asta despre pierderea perspectivei, Don?"

„Nu."

„Spune că trebuie să mori de o moarte îngrozitoare."

„Nu trebuie neapărat. Depinde de circumstanţe şi de cum simţi că se aranjează lucrurile."

„Moartea ta va fi cumplită?"

„Nu ştiu. Nu crezi că nu mai are prea multă importanţă acum că am renunţat la misiune? O ascensiune uşoară, tăcută, ar fi suficientă. Voi decide în câteva săptămâni când voi termina lucrul pentru care sunt aici."

Nu l-am luat în seamă crezând că glumeşte, aşa cum făcea adesea, neştiind cât era de serios în privinţa celor câteva săptămâni.

M-am afundat din nou în citit; era într-adevăr genul de cunoaştere de care are nevoie un maestru.


A învăţa
înseamnă a afla
ceea ce ştii deja.
A face înseamnă a demonstra
că ştii.
A-i învăţa pe alţii înseamnă a le reaminti
că ei ştiu la fel de bine ca tine.

Sunteţi cu toţii cei ce învaţă,
cei ce acţionează şi învăţătorii.
 

Singura ta obligaţie
în orice perioadă a vieţii
este să-ţi fii credincios ţie însuţi.
A fi credincios altcuiva sau
oricărui lucru este nu doar
imposibil, ci şi semnul unui fals
Mesia.
 

Întrebările simple
sunt cele mai profunde.
Unde te-ai născut? Unde este casa ta?
Unde vei merge? Ce faci?

Gândeşte-te
la toate acestea din când în când, şi
observă cum se modifică în timp
răspunsul tău.
 
Vei preda
cel mai bine ceea ce
ai cea mai mare nevoie 
să înveţi.


„Eşti groaznic de tăcut, Richard", a spus Shimoda, ca şi cum ar fi vrut să discute cu mine.

„Mda", am răspuns şi am continuat să citesc. Deşi era o carte numai pentru maeştri, nu doream să o pierd.



Trăieşte
astfel încât niciodată
să nu-ţi fie ruşine
dacă orice din ceea ce faci
sau spui este publicat
de jur împrejurul globului - 
chiar dacă
ceea ce este publicat
nu este adevărat.
 

Prietenii tăi
te vor cunoaşte mai bine
în primul minut în care îi vei întâlni
decât
te vor cunoaşte cunoscuţii tăi
în o sută de ani.
 

Cea mai bună cale
de a evita responsabilitatea
este de a spune „Eu am
responsabilităţi."


„Am observat ceva ciudat la această carte. Paginile nu sunt numerotate, Don."

„Nu, a spus. Nu trebuie decât să o deschizi şi vezi acolo lucrul de care ai cea mai mare nevoie."
„O carte magică!"

„Nu. Poţi face asta cu orice carte. Poţi face aceasta şi cu un ziar vechi, dacă citeşti cu mare atenţie. Nu ai făcut asta niciodată,să te gândeşi intens la o anumită problemă şi apoi să deschizi orice carte ai la îndemână şi să vezi ce îţi spune?"
„Nu."

„Atunci încearcă asta odată."
Şi am încercat atunci. Am închis ochii şi m-am gândit la ce o să se întâmple cu mine dacă voi rămâne pentru mai mult timp în compania acestui ciudat individ. Era plăcut să fii cu el însă nu puteam să-mi reprim sentimentul că ceva nu prea plăcut urma să i se întâmple în curând, şi nu vroiam să fiu acolo în acel moment. Gândindu-mă la asta am deschis cartea cu ochii încă închişi şi apoi am citit.



Eşti condus
pe parcursul vieţii
de către fiinţa interioară înţeleaptă,
jucăuşa fiinţă spirituală
care este Sinele tău real.
 

Nu întoarce spatele
viitorului posibil
înainte de a fi sigur
că nu ai nimic de învăţat de la el.
 

Eşti întotdeauna liber
să te răzgândeşti şi să-ţi alegi
un viitor diferit
sau
un trecut
diferit.


Să-ţi alegi un trecut diferit? Asta e la propriu, la figurat... sau cum? „Cred că mi s-a blocat mintea, Don. Nu văd cum aş putea să reţin aceste lucruri."

„Prin practică. Prin puţină teorie şi multă practică, a răspuns. O să-ţi ia cam o săptămână şi jumătate."

„O săptămână şi jumătate."

„Da. Trebuie doar să crezi că ştii toate răspunsurile, şi vei şti toate răspunsurile. Să crezi că eşti un maestru, şi vei fi."

„Dar eu nu am spus că vreau să fiu maestru."

„Ai dreptate, a spus. Nu ai spus asta."

Nu i-am înapoiat însă cartea şi nici el nu mi-a cerut-o.



19 September 2012

ILUZII - Aventurile unui Mesia reticent (2)


2


Către mijlocul acelei veri l-am întâlnit pe Donald Shimoda. În patru ani de zbor nu mai întâlnisem un alt pilot care să facă ce făceam eu: să zboare purtat de vânt de la un oraş la altul, să transporte persoane contra cost, cu trei dolari pentru zece minute de zbor. Dar într-o zi, chiar la nord de Ferris, în Illinois, privind în jos din carlinga biplanului meu Fleet am zărit un vechi Travel Air 4000, alb cu auriu, care aterizase nici mai mult nici mai puţin decât într-un lan de fân galben verzui.

Mă mândresc cu o viaţă liberă, lipsită de griji, însă uneori mă simt singur. Am zărit biplanul unde v-am spus, m-am gândit la el preţ de câteva secunde, şi am hotărât că n-ar strica să arunc o privire. Am încetinit, am întors cârma Fleet-ului care s-a lăsat uşor la pământ o dată cu mine. Am simţit vântul printre circuite, blândeţea acelui sunet plăcut, pocniturile rare ale bătrânului motor învârtindu-şi elicea. Mi-am ridicat ochelarii de protecţie pentru a-mi savura mai bine aterizarea. O junglă de frunze verzi de porumb foşnind aproape, sclipirile unui gard şi în final doar fân cosit cât vedeai cu ochii. Am mişcat manşa, am făcut o mică rotaţie deasupra câmpului, am simţit fânul foşnind sub cauciucuri, apoi huruitul atât de familiar al pământului întărit sub roţi, încetinind, încetinind până când m-am oprit cu un zgomot scurt lângă celalalt avion. Am slăbit acceleraţia, am scos cheile din contact, elicea învârtindu-se tot mai încet până când s-a oprit de tot în liniştea acelei zile de iulie.

Pilotul acelui Travel Air era aşezat în iarbă, cu spatele rezemat de roata stângă a avionului său, privindu-mă.

Pentru o jumătate de minut l-am privit şi eu, intrigat de misterul calmului său. În locul lui n-aş fi fost atât de liniştit privind cum un alt avion aterizează pe câmp şi parchează la zece metri de mine. Am înclinat capul, plăcându-l fără să ştiu de ce.

„Pari singur" i-am spus de la distanţă.

„Şi tu la fel."

„N-aş vrea să te deranjez. Dacă am venit într-un moment nepotrivit, pot pleca."

„Nu, chiar te aşteptam."

Am zâmbit la auzul acestor cuvinte. „Scuze c-am întârziat."

„Nici o problemă."

Mi-am scos casca şi ochelarii de protecţie, am sărit din carlingă şi am păşit pe sol. Este o senzaţie plăcută după câteva ore de plutit în aer.

„Sper că îţi plac ouă cu brânză", a spus. „Ouă şi brânză şi poate o furnică." Nici o strângere de mână, nici un fel de prezentare.

Nu era un om robust. Pe umeri i se revărsa un păr mai negru decât cauciucul roţii de care se rezema. Ochi negrii de şoim, care îmi plac la un prieten dar care mă neliniştesc la un necunoscut. Ar fi putut fi un maestru de karate pe cale să efectueze cine ştie ce demonstraţie violentă.

Am acceptat un sandviş şi o cană de apă din termos. „Şi totuşi cine eşti?" am spus.
De ani de zile de când zbor nu am mai văzut unul ca mine peste câmpuri."

„Nu prea ştiu să fac altceva" a spus destul de mulţumit. „Mă pricep puţin la mecanică, la sudură, mă pricep puţin şi la caroserii; dar dacă stau într-un loc prea mult am necazuri. Aşa că am făcut aeroplanul şi am intrat în afaceri la înălţime."

„La ce fel de maşinării te pricepi? Eu eram înnebunit după tractoare diesel când eram copil."

„M-am ocupat de E-8, D-9, pentru o scurtă perioadă de timp, în Ohio".

„D-9! Mari cât casa! Joase, sistem de tracţiune dublu, e adevărat că pot muta munţii?"

„Există şi metode mai bune de a muta munţii" a răspuns cu un zâmbet care nu cred să fi durat mai mult de o zecime de secundă.

M-am sprijinit pentru un minut de aripa inferioară a zburătorului său, privindu-l. Privirea îmi era derutată de un joc de lumini din direcţia lui... era destul de greu să-l priveşti de aproape. Avea în jurul capului un fel de aură ce arunca pe pământ o umbră argintie misterioasă.

„S-a întâmplat ceva?" a întrebat.

„Ce fel de necazuri ai avut?"

„A, nimic serios. îmi place pur şi simplu să simt că trăiesc, la fel ca ţie."

Mi-am luat sandvişul şi am început să mă plimb în jurul avionului lui. Era o maşinărie din 1928 sau 1929 şi nu avea nici o zgârietură. Nici fabricile nu produc avioane la fel de noi ca acesta parcat în lanul de fân. Lustruit manual cu cel puţin douăzeci de straturi de vopsea de ulei care strălucea ca oglinda acoperind perfect nervurile din lemn ale aparatului. Sub rama carlingii era scris cu litere aurii, în engleza veche, Don iar pe certificatul de pe caseta pentru acte scria D. W. Shimoda. Sculele pentru întreţinere erau nou nouţe, instrumente originale din 1928. Manşa şi cârma din stejar lăcuit; acceleratorul, ambreiajul şi aprinderea la stânga. Nu întâlneşti zi de zi astfel de aeroplane, nici cele mai bine restaurate nu se compară cu acesta. Nici o zgârietură, nici o pată pe prelată, nici urmă de pete de ulei pe capotă. Nici un fir de fân pe podeaua din carlingă, ca şi cum mecanismul acesta n-ar fi zburat niciodată, ca şi cum s-ar fi materializat pe loc printr-o urzeală a timpului după o jumătate de secol. Am simţit un fior rece în ceafă.

„De când faci curse cu pasageri? i-am strigat de dincolo de avion."

„De vreo lună, vreo cinci săptămâni."

Minţea. Eşti de cinci săptămâni pe câmpuri şi eu nu te cunosc, în plus era obligatoriu să ai ulei pe capotă şi paie pe jos. Pe când maşinăria asta... nici urmă de ulei pe parbriz, nici urmă de paie pe extremităţile aripilor sau pe coadă, nici urmă de insecte moarte pe elice. Aceste lucruri sunt imposibile pentru un avion care zboară prin arşiţa din Illinois. Am mai studiat Travel Air-ul preţ de încă cinci minute apoi m-am aşezat în fân sub aripă cu faţa la misteriosul pilot. Nu mă temeam, încă îmi plăcea tipul şi totuşi ceva mă neliniştea.

„De ce nu-mi spui adevărul?"

„Adevărul ţi l-am spus, Richard", a spus. Şi eu aveam numele scris cu vopsea pe aeroplan.

„Prietene, nu există persoană care să transporte pasageri timp de o lună cu un Travel Air şi să nu aibă aeroplanul pătat cu ulei sau cu praf. O gaură în prelată? Pentru Dumnezeu, puţin fân pe jos?"

Mi-a zâmbit calm. „Sunt câteva lucruri pe care nu le ştii."

În momentul acela devenise un străin de pe altă planetă. Credeam ce spune însă nu găseam nici o cale de a-mi explica prezenţa acelei bijuterii de aeroplan parcată pe câmpul cu fân în plină vară.

„E adevărat. Dar va veni o zi când le voi şti pe toate. Şi atunci îţi voi lăsa ţie aeroplanul meu pentru că eu nu voi mai avea nevoie de el."

M-a privit cu interes şi şi-a ridicat sprâncenele negre. „Serios? S-auzim."

Eram încântat. Cineva voia să-mi asculte teoria!

„Cred că le-a trebuit mult timp oamenilor pentru a realiza că pot zbura, asta pentru că nu şi-au închipuit că este posibil aşa ceva şi pentru că nu aflaseră despre principiul de bază al aerodinamicii. Mie îmi place să cred că mai există un principiu: nu avem nevoie de avioane pentru a zbura, pentru a trece prin ziduri, pentru a ajunge pe alte planete. Putem învăţa să facem toate acestea fără ajutorul maşinilor. Trebuie doar să ne dorim."

„Singura înţelepciune care contează este cea pe care am obţinut-o prin experienţă, făcând ceea ce-mi place. Dacă aş ştii că există pe pământ un suflet care să mă poată învăţa mai multe decât aeroplanul meu şi decât cerul, aş da fuga chiar acum să-1 întâlnesc, sau s-o întâlnesc."

M-a fulgerat cu privirea lui. „Nu crezi că te îndrumă totuşi cineva către toate aceste lucruri pe care vrei să le cunoşti?"

„Sigur că sunt călăuzit. Întotdeauna am simţit că cineva are grijă de mine."

„Şi crezi că vei fi condus la un învăţător care te va ajuta?"

„Dacă învăţătorul nu sunt chiar eu, da."

„Poate chiar aşa se va întâmpla", a spus el.


*
 Un camion modern s-a apropiat de noi, ridicând colbul într-un strat maroniu şi s-a oprit lângă fânar. Uşa s-a deschis şi a coborât un bătrân însoţit de o fată de vreo zece anişori. Pulberea cafenie plutea în aer, nici o adiere de vânt.

„Faceţi curse cu aeroplanul?" a spus omul. Câmpul fusese descoperirea lui Donald Shimoda; aşa că am păstrat tăcerea.

„Da, domnule, a răspuns acesta. Aveţi chef să zburaţi astăzi, nu-i aşa?"

„Şi dacă aş avea, ai face dumneata nişte rotocoale cu mine acolo sus?" Ochii bătrânului scânteiară, încercând să-şi dea seama dacă putem vedea dincolo de limbajul său necioplit.

„Aş putea, dacă doriţi, dacă nu, asta este."

„Şi mă gândesc că o să-mi mai luaţi şi pielea de pe mine."

„Trei dolari, domnule, pentru nouă sau zece minute de zbor. Asta înseamnă treizeci şi trei de cenţi pe minut. Şi cei mai mulţi îmi spun că merită."

Aveam ciudatul sentiment că eram lăsat deoparte, stând acolo spăşit şi ascultând cum acest individ îşi făcea treaba. Mi-a plăcut cum le-a spus pe toate la obiect. Mă obişnuisem într-atât cu vechea mea metodă de a atrage clienţii („Vă garantez că este cu zece grade mai răcoare acolo sus, oameni buni! Haideţi să vă duc unde numai îngerii şi păsările ajung. Toate acestea pentru câţiva bănuţi din buzunarele voastre..."), încât uitasem că mai există şi altele.

Există o mare tensiune, să zbori şi să atragi clienţi pentru curse în acelaşi timp. Mă cam obişnuisem însă mă urmărea constant ideea că dacă nu găsesc pasageri, nu mănânc. Azi era pentru prima dată când nu mă gândeam la mâncare şi stăteam relaxat şi priveam.

Fetiţa stătea şi ea deoparte şi privea. Blondă cu ochi căprui, cu un aer solemn, era prezentă aici doar pentru că şi bunicul ei era. Ea nu vroia să zboare.

În majoritatea cazurilor se întâmplă invers, copiii sunt nerăbdători şi bătrânii precauţi, însă cineva care trăia din curse de avion putea spune sigur că fetiţa aceea nu ar fi zburat cu noi nici dacă am fi aşteptat-o toată vara.

„Care din voi...?" a întrebat bătrânul. Shimoda şi-a turnat o cană cu apă. „Richard vă va duce. Eu sunt încă în pauza de prânz. Asta dacă nu cumva vreţi să aşteptaţi."

„Nu, domnule, sunt gata de decolare. Am putea zbura deasupra fermei mele?"

„Sigur, am intervenit. Arătaţi-mi doar direcţia în care vreţi să o luaţi." Mi-am adunat rogojina de dormit, geanta de scule şi oalele de gătit din faţa Fleet-ului, l-am ajutat pe om să urce pe scaunul pasagerului şi l-am instalat acolo. Apoi m-am strecurat în spatele carlingii şi mi-am pus centura de siguranţă.

„Don, vrei să-mi faci un vânt?" 


„Sigur." Şi-a adus cana de apă cu el şi s-a postat lângă elice. „Ce vrei mai exact?"

„E încinsă şi se blochează. Mişc-o uşor. Un mic impuls va fi suficient ca să prindă viaţă."

Întotdeauna când cineva încerca să învârtă elicea Fleet-ului o făcea prea tare şi în anotimpurile cu probleme, motorul refuza să pornească. însă acest om a învârtit-o atât de uşor de parcă ar fi făcut asta de-o veşnicie. în urma impulsului s-au auzit câteva pocnituri, s-au aprins scântei în cilindri şi bătrânul motor a prins viaţă, pur şi simplu. Shimoda a revenit lângă aeroplanul său, s-a aşezat şi a început să discute cu fetiţa.

După o explozie grozavă de cai putere şi paie zburătoare, Fleet-ul era în aer urcând la treizeci de metri (dacă mă lasă motorul, aterizăm în lanul de porumb), la o sută cincizeci de metri (de aici am putea ateriza din nou în fân... şi păşunea pentru vaci e la vest), la două sute patruzeci de metri urmez indicaţiile bătrânului şi ne ridicăm în continuare prin vântul de sud-vest.

În trei minute de zbor am înconjurat o fermă, hambare de culoarea cărbunilor încinşi, o casă de culoarea fildeşilor aşezată într-o mare de verdeaţă. Grădina din spatele casei era sursa de hrană: cultivaseră porumb, salată verde şi roşii.

Omul din faţa carlingii privea în jos pe după aripile şi printre circuitele Fleet-ului în timp ce ne roteam deasupra acelei aşezări.

O femeie purtând un şorţ alb peste o rochie albastră ne-a făcut cu mâna de pe verandă. Omul i-a răspuns în acelaşi fel. Probabil că vor povesti mai târziu despre cât de bine s-au putut vedea unul pe celălalt având între ei cerul.

Bătrânul m-a privit apoi şi a dat din cap în semn că a fost suficient, că îmi mulţumeşte şi că puteam să ne întoarcem.

Am zburat într-un cerc larg deasupra Ferris-ului pentru ca oamenii să afle că se făceau zboruri şi am coborât cu mişcări spiralate către câmpul cu fân ca să le arăt exact unde să vină. Şi cum alunecam uşor spre pământ, imediat după ce am trecut peste lanul de porumb, Travel Air-ul s-a înălţat şi s-a îndreptat imediat către ferma pe care o părăsisem.

Am mai zburat o dată demult într-un parc cu cinci avioane, şi pentru un moment am avut un sentiment de încurcătură şi înghesuială... un avion se ridica plin cu pasageri, altul ateriza. Am atins pământul cu un huruit uşor şi ne-am oprit la capătul îndepărtat al lanului, aproape de drum.

Motorul s-a oprit, omul şi-a desfăcut centura de siguranţă şi l-am ajutat să coboare. Şi-a scos un portofel din haină şi a numărat bancnotele, dând din cap.

„A fost o cursă pe cinste, băiete."

„Cred şi eu. Noi nu vindem decât marfă bună."

„Prietenul tău este cel care vinde!"

„Cum?"

„Îţi spun, prietenul tău fac rămăşag că ar putea vinde şi flori grădinarului."

„Ce te face să spui asta?"

„Copila mea, desigur. O cursă cu avionul pentru nepoata mea, Sarah!" în timp ce spunea asta privea Travel Air-ul, un punct argintiu plutind în spirale deasupra fermei. A vorbit cu calmul omului care tocmai a observat că ramurile fără viaţă din curte au înmugurit şi vor da roade bune.

„De când s-a născut, fetei ăsteia i-a fost frică de înălţimi ca de moarte. Ţipă. E înfricoşată. Dacă o pui să urce în copac, îi vin gărgăunii. Nu urcă nici pe scară prea sus, nu ar urca la înălţime nici dacă potopul ar umple curtea. îi plac mult maşinăriile, nu îi e teamă de animale, dar să n-audă de înălţimi! Şi acum uite-o cum pluteşte în văzduh."

A continuat să vorbească despre nepoata sa în alte momente deosebite; şi-a amintit de timpurile când furtuni mari scuturau hambarele în Galesburg, despre Monmouth care pilota biplane ca şi noi acum doar că făcea tot felul de cascadorii.

Priveam cum îndepărtatul Travel Air se face tot mai mare, cum coboară în cercuri abrupte pe care nu le-aş executa niciodată având la bord o fetiţă căreia îi este frică de înălţimi şi atingând pământul într-o aterizare greu de urmărit chiar şi numai cu privirea. Trebuie că Donald Shimoda a zburat mult ca să poată aduce la sol un Travel Air în acest fel.

Aeroplanul rulă uşor şi se opri lângă noi, elicea s-a oprit uşor cu un clinchet. M-am uitat atent. Nu era nici urmă de insecte pe elice. Nici măcar o muscă nu fusese ucisă de acea lamă de doi metri şi jumătate.

Am sărit să-i ajut, am desfăcut centura fetei, i-am deschis uşa îngustă din faţa carlingii şi i-am arătat unde să păşească pentru a nu-şi prinde piciorul.

„Cum ţi-a plăcut?" am întrebat.

Nici nu m-a auzit.

„Bunicule, nu mi-a fost frică! Nu mi-a fost frică, sincer! Casa arăta ca o jucărioară şi bunica îmi făcea semne cu mâna, şi Don a spus că mi-e teamă doar pentru că am căzut odată demult şi am murit şi că nu trebuie să-mi mai fie frică. Vreau să devin pilot, bunicule! Voi avea un avion şi-mi voi repara singură motorul, voi zbura peste tot şi voi face curse. Pot, bunicule?"

Shimoda i-a zâmbit bătrânului şi a ridicat din umeri.

„Ţi-a spus că o să devii pilot, Sarah?"

„Nu, dar eu deja sunt pilot. Ştii doar că mă pricep la motoare!"

„Ei bine poţi să mai discuţi asta cu maică-ta. E timpul ca noi să mergem acasă."

Amândoi ne-au mulţumit şi s-au îndreptat către staţie, unul mergând, celălalt alergând, ambii schimbaţi de cele întâmplate pe câmpul cu fân şi pe cer.

Două automobile au sosit, apoi altul şi ne-au înconjurat o mulţime de oameni care voiau să vadă Ferris-ul de la înălţime. Am făcut cam douăsprezece sau treisprezece curse într-o viteză ameţitoare, apoi am dat fuga la benzinăria oraşului să cumpăr combustibil pentru Fleet. Apoi alţi şi alţi pasageri şi am făcut curse complete până în asfinţit.

O inscripţie pe care o citisem undeva indica faptul că oraşul avea două sute de locuitori iar la căderea serii eram convins că zburaseră toţi în acea zi plus încă vreo câţiva din localităţile învecinate.

În euforia zborului am uitat să întreb despre Sarah şi despre cum o convinsese Don, dacă inventase povestea despre moarte sau chiar credea în ea. Şi din când în când îi studiam avionul în timp ce pasagerii urcau şi coborau. Nici o pată nicăieri, nici o picătură de ulei, părea că zboară evitând insectele pe care eu trebuia să le şterg de pe parbriz din oră în oră.

Era aproape noapte când ne-am oprit. Până am pus paie uscate în soba de cositor, până le-am acoperit cu cărbuni şi le-am aprins se întunecase de-a binelea, focul aruncând umbre luminoase de la avioanele parcate în apropiere şi de la paiele aurii din jurul nostru.

Am aruncat o privire în cutia cu alimente. „Avem supă, tocană sau spaghete, am spus. Sau pere şi piersici. Vrei nişte piersici coapte?"

„Indiferent, a spus calm. Orice sau nimic."

„Nu îţi este foame, omule? A fost o zi grea!"

„Nu mi-ai oferit nimic la care să poftesc, decât poate dacă tocana aceea este bună."

Am deschis conserva de tocană cu cuţitul meu elveţian de ofiţer în misiune, am făcut acelaşi lucru cu spaghetele şi le-am pus la încălzit.

Buzunarele îmi erau pline cu bani... acesta era pentru mine unul din cele mai plăcute momente ale zilei. Am scos bancnotele şi le-am numărat, fără să mă obosesc să le aşez frumos. Erau cam o sută patruzeci şi şapte de dolari şi am început să socotesc în gând, lucru deloc uşor pentru mine.

„Asta face... face... să vedem... patru şi doi în minte... patruzeci şi nouă de zboruri pe ziua de azi! Am făcut o sută de dolari într-o zi, Don, doar eu şi Fleet-ul! Tu trebuie să ai vreo două sute... tu transporţi de obicei câte doi la o cursă, nu-i aşa?"

„De obicei", a răspuns. „În legătură cu acel învăţător pe care îl căutai..." a spus.

„Acum nu mai caut nici un învăţător, i-am răspuns, îmi număr doar banii! Aş putea să-mi rezerv o săptămână pentru a face asta, aş putea face asta în ploaie şi în vânt timp de o săptămână bună."

S-a uitat la mine şi a zâmbit. „După ce încetezi să-ţi savurezi câştigul îmi dai şi mie tocana aceea?"





Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...