30 September 2010

Nadejdea


 
 



Domnul m-a învăţat din tinereţea mea ca să nădăjduiesc în Providenţă; dacă m-aş naşte încă o dată, m-aş lăsa de mai înainte sa fiu condus (chiar şi în lucrurile cele mai mici şi neînsemnate) de această Providenţă Dumnezeiască – cu simplitatea unui copil şi cu dispreţuirea stiinţelor omeneşti.


Este o plăcere pentru sufletul meu dăruit cu totul Domunului de a păşi cu ochii închişi acolo unde Providenţa Domnului vrea să mă conducă. Intenţiile Providenţei sunt de necercetat de către mintea omenească – dară îs totdeauna minunate pentru acei care cred în Ea... Să lăsăm deci sufletul nostru de a călători în corabia Providenţei; Ea ne va conduce într-un liman bun.

Dumnezeu nu numai că poate să ne dea cele bune, dară chiar vrea să le dea, ca un tată bun - binecuvântat cel care speră în El! Nefericiţi însă îs aceia care cred în cele omeneşti; ele făgăduiesc multe, dară dau puţin – şi pe puţinul acela îl fac scump plătit... De-am putea noi în
ţelege Providenţa Domnului în toată minunăţia sa – atunci inima noastră ar trebui să se înveselească de iubire şi de mulţămire. 


Ce mare este iubirea Domnului faţă de oameni! Cum ne apără şi ne conduce aşa de milostiv! El vrea ca noi să aparţinem cu totul Lui! Asa dară, să nu încercăm să căutăm un alt braţ pe care să ne bizuim – decât al Lui; mânie să nu avem în minte şi în faţa ochilor, decât pe El singur; să unim voinţa noastră aşa de strâns cu a Lui, încât nimic să nu ne poată sminti unirea asta. Să avem mulţumire şi bucurie să vrem în toate tocmai ceea ce vrea Sfânta Providenţă! Să ne lăsăm conduşi de El! Să nu ne gândim aşa de mult la noi înşine! Să trăim în Providenţa Domnului! Noi o să fim bine păziţi dacă nu avem alt adăpost decât al Lui!

 

Treburile noastre au să meargă mult mai bine dacă Domnul este cu noi. Oare poate să se prăbuşească un copil care este dus pe braţele tatălui său iubitor?! Domnul iubeşte cu o gingăşie de nespus pe toţi aceia care cu totul se lasă duşi în grija Lui şi se predau orânduirilor Sale deoarece ei nu se uită la schimbarea dulcelui şi amarului cu care Providenţa îi probează – dară se ţin strâns de toate acestea, convinşi că Domnul toate le face spre binele acelora care îl iubesc. Aşa vorbesc ei cu Iisus: „Îţi dăruiesc Ţie sufletul, corpul, împreună cu toate cele ce am; să dispui de ele dupa plăcerea Ta. Eu mă învoiesc cu cele ce dispui. Eu Te vreau pe Tine în mine şi să dispui de mine cum Îţi place. Îţi las în seama Ta toată grija mea pentru mine...”

Aşa dară trebuie să avem în framântările acestei vieţi o permanentă şi neclintită nepăsare a vieţii – şi dacă totul se schimbă în preajma noastră, să avem privirea liniştit
ă, aţintită la Domnul.

Să se întâmple în jurul nostru, ba chiar şi în noi, şi cele mai mari tulburări, de-ar fi în sufletul nostru plin de bucurie sau de tristeţe, de-ar fi dulce sau amar, în pace sau în furtună, în mângâiere sau scârbă, de m-ar arde soarele sau m-ar răcori roua... sufletul nostru să privească întotdeauna plăcerea Domnului, în asta constă adevărata noastră avere.

Fiindc
ă eu (fie mai curând, fie mai târziu) numai în bunătatea si în milosivirea Domnului pot sa-mi găsesc mântuirea, vreau de azi înainte să mă arunc în braţele Lui. Soarta mea este pusă în mâna Tatalui Ceresc, sa mi se întâmple dupa Voinţa Lui!
 
„Fie că trăim, fie că murim, noi tot ai Domnului suntem!”, zice Sfântul Apostol Pavel.

(Moşu din Bacău)

16 September 2010

Despre frumuseţea uitată a vieţii



Vangelis - Twilight
   
       
       
       Dacă mă gândesc bine, reproşul esenţial pe care îl am de făcut ţării şi vremurilor este că mă împiedică să mă bucur de frumuseţea vieţii.


       
       Din când în când, îmi dau seama că trăiesc într-o lume fără cer, fără copaci şi grădini, fără extaze bucolice, fără ape, pajişti şi nori. Am uitat misterul adânc al nopţii, radicalitatea amiezii, răcorile cosmice ale amurgului. Nu mai văd păsările, nu mai adulmec mirosul prăfos şi umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emoţie, miracolul ploii şi al stelelor. Nu mai privesc în sus, nu mai am organ pentru parfumuri şi adieri.


        
       Foşnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturnă a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, pădurea, vitele, orizontul tulbure al câmpiei, colina cordială şi muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vieţii mele lăuntrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasă, pentru cheful aşezat. Sunt ocupat. Sunt grăbit. Sunt iritat, hărţuit, copleşit de lehamite. Am o existenţă de ghişeu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicită intervenţii, sfaturi şi complicităţi. Am devenit mizantrop.


        
       Doua treimi din metabolismul meu mental se epuizeaza în nervi de conjunctură, agenda mea zilnică e un inventar de urgenţe minore. Gândesc pe sponci, stimulat de provocări meschine. Îmi încep ziua apoplectic, înjurând "situaţiunea": gropile din drum, moravurile şoferilor autohtoni, căldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, corupţia, bezmeticia tranziţiei. Abia dacă mai înregistrez desenul ameţitor al câte unei siluete feminine, inocenţa vreunui surâs, farmecul tăcut al câte unui colţ de stradă.


        
       Colecţionez antipatii şi prilejuri de insatisfacţie. Scriu despre mizerii şi mărunţişuri. Bombăn toată ziua, mi-am pierdut încrederea în virtuţile naţiei, în soarta ţării, în rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil. Patrioţii de paradă m-au trecut la trădători, neoliberalii la conservatori, postmoderniştii la elitişti. Bătrânilor le apar frivol, tinerilor reacţionar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispoziţie, elanul, jubilaţia. Nu mai am răgazuri fertile, reverii, autenticităţi. Mă mişc, de dimineaţa până seara, într-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate. Apetitul vital a devenit anemic, plăcerea de a fi şi-a pierdut amplitudinea şi suculenţa.


        
       Respir crispat şi pripit, ca într-o etuvă. Când cineva trece printr-o asemenea criză de vina e, în primul rând, umoarea proprie. Te poţi acuza că ai consimţit în prea mare măsura imediatului, că nu ştii să-ţi dozezi timpul şi afectele, că nu mai deosebeşti între esenţial şi accesoriu, că, în sfârşit, ai scos din calculul zilnic valorile zenitale.
        Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianţa toxică a momentului şi a veacului. Suntem năpădiţi de probleme secunde. Avem preocupări de mâna a doua, avem conducători de mâna a doua, trăim sub presiunea multiplă a necesităţii. Ni se oferă texte mediocre, show-uri de prost-gust, condiţii de viaţă umilitoare.

 
       
       Am ajuns să nu mai avem simţuri, idei, imaginaţie. Ne-am urâţit, ne-am înstrăinat cu totul de simplitatea polifonică a lumii, de pasiunea vieţii depline. Nu mai avem puterea de a admira şi de a lăuda, cu o genuină evlavie, splendoarea Creaţiei, văzduhul, mările, pământul şi oamenii. Suntem turmentaţi şi sumbri. Abia dacă ne mai putem suporta.




       Există, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibilă? Da, cu condiţia să ne dam seama de gravitatea primejdiei. Cu condiţia să impunem atenţiei noastre zilnice alte priorităţi şi alte orizonturi.



Vangelis - Come to Me
   





(Andrei Pleşu)
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...