“Doar ceea ce este iubit este frumos. Esenta necesara a artei este iubirea... Iubirea trebuie sa fie mama artelor, nu arhitectura, nu structura, nu functia. Adevarata arta implica intotdeauna observatorul in gestul participator al fiintei, sau ceea ce numim iubire."
Multe din scopurile artei s-au pierdut. Artele, la modul traditional, nu erau modalitati ale exprimarii de sine. Toate artele erau forme de ritual sau serviciu catre comunitate. Erau dansatori, pictori, cantareti, sculptori, oameni care recitau, care scriau povesti, dar ei nu faceau asta in primul rand pentru a se exprima pe ei insisi. Ei o faceau deoarece toate artele erau considerate ca avand o functie in comunitate. Un individ studia pentru a deveni expert intr-una din arte, daca avea talent pentru acea arta, si talentul era dovedit. Apoi, el putea merge mai departe dedicandu-si intreaga viata in practicarea acelei arte.
In general, comunitatea in care un individ traia avea o formula, un principiu, un idol, si o istorie. Avea un spectru in care o persoana putea opera ca artist. Ceea ce o persoana avea de facut - sa spunem, de exemplu, ca pictor - era prestabilit, incluzand tehnicile folosite si imaginile ce urmau a fi create. Prin urmare, individul trebuia sa-si transceanda propriul eu pentru a invata arta.
El (sau ea) trebuia sa se supuna unui maestru - nu neaparat un maestru spiritual, in general maestrul unui mestesug sau arte - si sa fie instruit in "cultul'' acelei arte. Artistul trebuia sa invete traditia, limitele, tehnicile si scopurile artei in cultura. Abandonandu-se acestei cerinte a culturii in general, individul transcendea propria lui motivatie egocentrica. Discipolului nu-i era ingaduit sa picteze sau sa cante sau sa interpreteze la un instrument pana cand maestrul nu demonstra comunitatii ca individul era pregatit la nivelul la care putea de acum sa serveasca comunitatea. El nu numai ca invatase tehnicile, nu numai ca stia cum sa trezeasca in altii imaginile carora le era devotata cultura, ci ajunsese sa-si stapaneasca propriul eu in acest proces, devenise reponsabil pentru el insusi.
Privind de-a lungul timpului, totusi, artele au incetat sa mai aiba un scop cultural ce e recunoscut ca fiind necesar. Ele au devenit mai mult divertisment. Ele au devenit un mod de exprimare a eului personal, a continutului individual. Din acest punct de vedere, nu exista cultura, nici centru, nici societate, nici necesitate la ceea ce artistul realizeaza. El comunica esecul ordinii sociale, esecul necesitatii artei de a reprezenta o obligatie de a transcende propriul eu limitat, de a controla propriul eu, si de a oferi ceva in cadrul ordinii sociale, ceva care este pretuit de ceilalti, care are valoare intrinseca - valoare fundamentala care nu este doar decoratiune, ci parte a scopului sacru al comunitatii.
Traim intr-o epoca in care nu exista necesitate culturala pentru arte. Ele sunt secundare vietii zilnice. Artele nu au nici o necesitate in ordinea sociala.
Arta a fost initial o activitate sacra, generata intr-o cultura sacra.
Dar chiar in afara de aceste aspecte ale unei culturi pe care o putem numi in mod specific "sacra'', exista un alt subiect fundamental al artei, si acesta este frumusetea - sa o descrii, sa o scoti in evidenta, sa prezinti ceva care este in esenta frumos sau care este gasit a fi frumos de catre oameni.
Dar si simtul a ceea ce este cu adevarat frumos s-a pierdut.
Ideea a ceea ce este frumos fost redusa la ceva despre aparenta cuiva sau a ceva.
Marea parte a artei contemporane este un efort de a construi ceva bazat pe un anume sistem. Daca scopul este de a face ceva frumos, problema care se pune e de a crea un anume obiect sau spectacol corespunzator si care in mod corespunzator aplica niste principii, poate chiar obtine un anumit fel de echilibru intre feluritele fome sau elemente. Cu alte cuvinte, notiunea a ceea ce este frumos a fost redusa la structura a ceva, sau aparenta lui.
Se spune de obicei ca arhitectura este mama artelor. Aceasta sugereaza ca structura este baza a orice care poate fi numit arta. Dar frumosul este in mod cert subiectul fundamental al artelor.
Chiar si acolo unde ceva aparent urat era reprezentat in mod traditional, chiar si acel obiect sau reprezentare era intr-un fel misterios asociat cu sentimentul frumosului.
Atunci ce este ceva frumos? Ce este un subiect frumos?
Numai ceea ce este iubit este frumos.
Nici o forma, oricat de placuta, oricat de conforma cu un anume sistem sau structura, nu este cu adevarat frumoasa, daca nu este si iubita.
Subiectele traditionale ale artelor - ale artelor reprezentative de exemplu, precum sculptura sau pictura - erau fiinte: zei sau figuri spirituale, personaje familiare societatii in care arta era creata. Sau erau imagini ale lumii, poate, in cazul picturilor Naturii. Dar subiectul era in general ceva pentru care orice privitor putea simti iubire. Atunci cand Natura a devenit subiect al artei, aceasta s-a produs avand la baza simtirea lui Dumnezeu in Natura, iubirea Naturii, nu numai vederea copacilor si a cerului sau muntilor.
Esenta necesara a artei este Iubirea.
Arta depinde de abilitatea privitorilor oricarui obiect sau reprezentare de a simti iubire referitor la procesul sau obiectul care le este prezentat. Creatia artistica trebuie, intr-un fel sau altul, sa genereze acest sentiment, aceasta atitudine, acest gest - chiar daca este ceva oricat de simplu, precum o ulcica frumos alcatuita. Ea trebuie sa evoce cumva acest sentiment participator. Daca il inhiba sau daca nu-l permite sau daca nici macar nu urmareste sa-l invoce, atunci nu este cu adevarat arta.
Arta adevarata invita la participare, si este o parte a unui exercitiu cultural. Intreaga arta a iesit initial din templu, sau din cultura religioasa, cultura sacra a trecutului. Arta era folosita. Exista forme inalte ale artei care erau folosite in practicile ceremoniale in felurite societati, trecute si prezente. Existau si alte obiecte ce era utilitare, dar ele erau, asemenea vaselor de lut, decorate in asa mod incat creau continuitate intre viata templului, sau viata ceremoniala, si viata de zi cu zi. Indivizii in aceste culturi erau de asteptat sa participe constant in Procesul Divin. Chiar si obiectele de uz zilnic erau desemnate sa creeze acea continuitate. Ele erau ceea ce noi numim artizanat, chiar daca ele sunt foarte frumoase. Ele erau considerate arta superioara daca intruneau acest scop ceremonial, daca ele erau parte a participarii sacre a tuturor care se adunau in anumite ocazii.
Dar o mare parte a artei ultimelor cateva secole s-a indreptat intr-o directie total diferita, nu in directia participarii, ci spre directia punctului de vedere abstract, posesiunii si complacerii egotice. O mare parte a artei moderne este parte a constiintei bazate pe ego a societatii laice.
Daca analizezi ultima suta de ani, vei vedea ca aici exista din plin anti-arta. O mare parte a ei incearca intentionat sa fie anti-arta, non-arta, sau incearca sa violeze principii structurale, sau sa abandoneze principii structurale ce erau considerate necesare inainte.
Din acest punct de vedere, a face arta inseamna acum doar sa o faci cumva diferit, sa fii inventiv intr-un mod diferit fata de cel in care oamenii eru obligati sa fie inainte. Procesul a devenit in mare unul care are de a face cu structura, a fi inventiv cu structuri de un fel sau altul, in toate felurile, folosind un anumit sistem pentru a face aceste constructii sau nefolosind nici un sistem, sau creind ceva care este opus unui sistem standard.
Aceasta implicare obsesiva in inventivitatea referitoare la structura nu este esenta artei, ci a devenit, in general, preocuparea primara a artei moderne. Caracteristica artei moderne este aceea ca ea este in mod specific nonreligioasa. Majoritatea artistilor nu este orientata spiritual, iar arta lor nu este o practica spirituala.
Chiar si in acele cazuri in care arta moderna poate atinge o forma ce este placuta sau conforma unui sistem, chiar si acolo unde ea produce o anumita prezentare echilibrata care corespunde intr-un anumit grad unui sistem academic anterior in felul in care formele se presupune a fi produse, chiar daca indeplineste acele asteptari sau reguli, ea nu este arta adevarata daca nu evoca sau invoca aceasta participare din partea privitorilor - daca nu este asociata direct cu iubirea.
As spune ca iubirea trebuie sa fie mama artelor, nu arhitectura, nu structura, nu functia. Arta adevarata implica intotdeauna observatorul in gestul participator al fiintei, sau ceea ce ce numim iubire.
Daca arta inhiba gestul participator, sau chiar il evita in totalitate, ea degradeaza privitorul. Ea cheama non-participarea.
Marea parte a arte moderne inhiba in totalitate participare posibila, cel mai adesea chiar intentionat. Sau se reduce la o performanta functionala, inventivitate referitoare la structura intr-un anume fel. Aceasta nu este suficienta pentru adevarata arta.
Adevarata arta vindeca. Adevarata arta reinstaureaza echilibrul sufletesc. Arta trebuie sa genereze simtul bunastarii. Acesta este adevaratul ei scop. Atunci cand arta este cu adevarat utila, ea este dedicata acestui scop, si nu limitata unui sistem specific. Dar oricare ar fi sistemul folosit, el trebuie sa serveasca acestui proces esential de vindecare, bunastarii, compasiunii si trezirii spirituale.
Atunci cand cultura sacra este pierduta si cultura materialista o inlocuieste, atunci chiar si artele - care, la modul ultim sau traditional, aveau un scop sacru - sunt reduse la aceeasi viziune. Viziunea materialista a invadat artele. Arta a fost redusa la experimentare plastica si la introducerea arbitrariului. Ce reiese de aici este disonanta, sau pierderea seninatatii sufletesti. Daca poti vedea aceasta, atunci aceasta e sansa sa fii purificat si sa te dedici unui scop nobil.
Scopul sacru si orientarea umanitatii s-au pierdut gradat de-a lungul ultimelor secole, pe masura ce am intrat in era tehnologiei si materialismului stiintific.
Prin urmare chiar si artele expun aceasta pierdere a sacrului. Mai intai, pierzi religia, apoi artele se degradeaza. Ne-am deplasat din era clasica in era romantica si apoi in era plasticului, iar acum suntem in era plasticului. Toate domeniile eforturile umane sunt devotate la momentul actual conditiei materialismului stiintific, iar aparenta creativitate e devotata artelor plasticului lucios al existentei umane.
Cu adevarat, artistul este un interpret sacru. Artistul adevarat trebuie sa fie astfel. El sau ea trebuie sa realizeze acel act magic care ii face pe ceilalti sa participe la manifestarea realitatii in sens sacru, sau in sensul iubirii, in sensul transcenderii eului, sau extazului.
Atunci cand cultura si politica fiintelor umane sunt armonioase, atunci cand ele implica asocieri sacre, atunci adevaratul artist apare. Iar el trebuie sa treaca printr-o incercare, o proba a cunoasterii si transcenderii eului, localizand procesul creator misterios care transcende propriul lui egocentrism.
Atunci cand artistul a facut aceasta, creatia lui, indiferent ce face, devine valoroasa pentru ceilalti. Nu artistul e ceea ce are valoare, desi el ar putea fi onorat. Creatia lui este cea pretuita. Adeseori, adevaratii artisti nici macar nu au lasat semnaturi, sau nu s-au identificat pe ei insisi in ce au creat.
Adevarata arta este o manifestare sacra, un act de iubire. Iar manifestarea sacra poate avea loc intr-un spatiu sacru, intr-o cultura sacra, intr-o societate sacra. La modul ultim, artistul trebuie sa asocieze oamenii cu sacrul, trebuie sa invoce in ei acea capacitate de a participa la realitate, legata de transcenderea de sine, de iubire, de Comuniunea cu Divinul.
Aceasta pierdere a abilitatii de a folosi arta, adevarata arta, este unul din aspectele regretabile ale civilizatiei moderne. Este parte a intregii dezvoltari a gandirii materialiste.
Chiar si intr-o societate ce este mai mult sau mai putin laicizata, frumosul, cel putin, trebuie sa fie fundamental pentru arta. Iar o societate ce este completa in sens cultural adauga frumosului dimensiunea sacra, dimensiunea spirituala.
Acolo unde sacrul este absent, ceea ce poate face arta este sa mediteze asupra frumosului si sa-i faca pe oameni sa-l simta. Dar nu exista nimic frumos fara iubire.
Atat de mult din arta moderna este doar design. Din nou, referirea la arhitectura este semnificativa. Designul este cu siguranta un aspect al artei, indiferent ce forma de arta este implicata, insa nu este fenomenul ultim. Nu este principiul esential. Este doar parte din mestesugul artei.
Un artist trebuie sa-si invete mestesugul iar apoi trebuie sa fie capabil sa faca acel ceva misterios, inefabil, care conecteaza privitorul cu Realitatea Divina - sentimentul spiritual asociat cu a iubi, si cu a experimenta sentimente care trec dincolo de starea contractata a vietii - asa cum este atunci cand esti indragostit de cineva.
Cineva pe care iubesti este frumos, indiferent de atributele fizice. Este iubirea care face acea persoana frumoasa. Doar pentru ca iubesti poti simti cu adevarat aceasta.
Cineva pe care iubesti este frumos, dar exista de asemenea un extraordinar potential de frumusete in relatia de iubire. Este vorba de fiinte umane transformandu-se iubind si fiind iubite, nu numai in termenii relatiei lor umane, dar de asemenea in termenii participarii lor spirituale.
Asadar fiinte care se iubesc una pe alta, si care sunt indragostite, si care iubesc, a caror practica de viata este cea a iubirii, traiesc in Comuniune cu Divinul.
Nu exista arta mare fara sacru. Nu exista arta adevarata fara frumos. Pentru ca sacrul sa fie acolo, trebuie sa existe capacitatea de a participa spiritual la Realitate, dincolo de ego. Marea arta trebuie sa fie asociata cu Divinul. Si pentru ca sa fie ceva frumos, trebuie sa existe iubire. Iar pentru aceasta trebuie sa existe o cultura a iubirii, deoarece toate obiectele de arta sunt cumva popularizate pentru ca oricine sa observe. Subiectul trebuie sa fie, intr-un fel sau altul, ceva pe care oricine, in general, sa poata sa-l iubeasca.
Fara capacitatea unei forme artistice de a evoca sentimentul iubirii in tine, nu o vei putea considera frumoasa.
Adevarata arta ar trebui sa permita si sa invite la transcenderea eului. Adevarata arta nu este numai produsul unui erou care este capabil sa se transceanda pe sine insusi si sa creeze ceva care este mai apoi admirat la modul pasiv de catre ceilalti.
Participarea la forma artistica ar trebui sa fie un exercitiu nobil care iti permite sa treci dincolo de tine. Adevarata arta are un scop pentru ceilalti, nu numai pentru artist.
Participarea la o forma artistica ar trebui sa fie o ocupatie cel putin la fel de nobila precum crearea unei forme artistice.
Trebuie sa fii capabil sa participi la Realitate, sa participi la Divin, sa participi la Sacru.
Danseaza. Canta. Devino ecstatic. Treci dincolo de tine insuti. Participa la arta. Nu doar privi la ea. Nu doar vedea ca este acolo. Nu doar sti ca este acolo.
Arta ar trebui sa te transforme.
Acesta este toata menirea ei.
(Adi Da Samraj)
No comments:
Post a Comment