O inimă sub piatră

Dragostea e reducerea lumii întregi la o singură fiinţă, preamărirea unei singure făpturi până la îndumnezeire.

Dragostea e închinăciunea pe care îngerii o fac stelelor.

Ce trist e sufletul când e trist din dragoste! Ce gol înseamnă lipsa unei fiinţe care umple ea singură întreaga lume! Ah, ce adevărat e că
fiinţa iubită devine Dumnezeu! Dumnezeu ar putea fi gelos, dacă Tatăl Ceresc n-ar fi făcut dinadins întreaga fire pentru suflet, şi sufletul pentru dragoste!

Un zâmbet zărit sub pălărie de crep alb cu panglici albastre, e destul pentru ca sufletul să pătrundă în palatul viselor.

Dumnezeu e în fiecare lucru, dar toate îl ascund. Lucrurile sunt cufundate în noapte, fiinţele sunt opace. A iubi o fiinţă înseamnă a o face străvezie.

Anumite gânduri sunt rugăciuni. Sunt clipe în care, oricum ar sta trupul, sufletul e în genunchi.

Îndrăgostiţii înşeală absenţa prin mii de închipuiri, care totuşi au realitatea lor. Sunt împiedicaţi de a se vedea, nu-şi pot scrie, dar găsesc o mulţime de mijloace tainice de a-şi vorbi. Îşi trimit cântecul păsărilor, mireasma florilor, râsul copiilor, lumina soarelui, suspinele vântului, razele stelelor, întreaga fire. De ce nu? Toate făpturile lui Dumnezeu sunt făcute ca să slujească dragostea. Dragostea e destul de puternică pentru a încărca întreaga natură cu mesajele ei.

O, Primăvară, tu eşti scrisoarea pe care i-o scriu ei!

Viitorul e încă şi mai mult al inimilor decât al minţii. Dragostea e singurul lucru care poate umple eternitatea. Infinitului îi trebuie ceea ce nu se isprăveşte niciodată.

Dragostea e sufletul însuşi. E de aceeaşi natură. Dragostea e o scânteie divină ca şi sufletul, şi tot ca el e incoruptibilă, indivizibilă, nepieritoare. E un punct de foc în noi, nemuritor şi infinit, pe care nimic nu-l poate mărgini şi nimic nu-l poate atinge. Îl simţi arzând până în măduva oaselor şi-l vezi strălucind până în adâncurile cerului.

O, Dragoste! Adoraţie! Voluptate a două gânduri care se înţeleg, a două inimi care se dăruiesc, a două priviri care se pătrund! Fericire, veni-vei şi la mine! Plimbări în doi, în singurătate! Zile binecuvântate şi strălucitoare! Visez uneori că, din când în când, clipe din viaţa îngerilor se desprind şi vin aici, pe pământ, şi se amestecă în destinul oamenilor.

Dumnezeu nu poate dărui fericirii celor care se iubesc decât o durată fără capăt. După o viaţă de dragoste, o eternitate de dragoste, da, e o întregire. Dar nici lui Dumnezeu nu-i e cu putinţă să facă ceva mai mare decât fericirea desavârşită pe care o dă sufletului iubirea. Dumnezu e împlinirea în cer. Dragostea e împlinirea omului.

Priveşti o stea pentru că e luminoasă şi pentru că e de nepătruns. Dar lângă tine se află o strălucire mai dulce şi o taină şi mai mare: femeia.

Noi toţi, oricare am fi, avem în noi un izvor dătător de viaţă. În clipa când îl pierdem, ne lipseşte aerul, ne înăbuşim. Murim. E groaznic să mori din lipsă de iubire. E o sugrumare a sufletului.

Când dragostea a strâns laolaltă şi a contopit două fiinţe într-o unitate sfântă şi îngerească, aceste fiinţe au găsit taina vieţii. Nu sunt decât cele două tulpini ale aceluiaşi destin; sunt două aripi ale unui singur suflet. A iubi înseamnă a pluti.

În ziua în care o femeie care trece prin faţa ta răspândeşte lumină în mers, eşti pierdut, iubeşti. Nu mai ai de făcut altceva decât să te gândeşti atât de neclintit la ea, încât s-o sileşti să se gândească la tine.

Ceea ce începe dragostea nu poate fi sfârşit decât de Dumnezeu.

Adevărata dragoste e nemângâiată sau se încântă pentru o mănuşă pierdută, pentru o batistă găsită, şi are nevoie de veşnicie pentru devotamentul şi nădejdile ei. E alcătuită în acelaşi timp din infinitul mare şi din infinitul mic.

Dacă eşti piatră, fii magnet; daca eşti plantă, fii simţire, dacă eşti om, fii iubire.

Dragostei nu-i ajunge nimic. Dacă are fericirea, vrea raiul. Dacă are raiul, vrea tot cerul. O, voi care iubiţi, toate se cuprind în dragoste; să ştiţi să le găsiţi. Iubirea are, ca şi cerul, contemplarea, şi ceva mai mult decât cerul: plăcerea.

„Mai vine la Luxembourg?” „Nu, domnule.” „În biserica aceasta ascultă liturghia?” „Nu mai vine.” „Mai stă în casa asta?” „S-a mutat” „Unde?” „N-a spus.” Ce lucru cumplit, să nu ştii unde locuieşte sufletul tău!

Dragostea are copilăriile ei, celelalte patimi au micimile lor. Ruşine patimilor care micşoreaza omul! Cinste celor care-l fac copil!

Ce lucru ciudat! Sunt în întuneric. O fiinţă a plecat luînd cerul cu ea.

Ah, să fii culcat alături de ea în acelaşi mormânt, mână în mână, şi din când în când, în întuneric, să ne mângâiem încet un deget. Veşnicia mea s-ar mulţumi cu atât.

Voi cei care suferiţi pentru că iubiţi, iubiţi încă şi mai mult. A muri de dragoste înseamnă a trăi în ea.

Iubiţi! O întunecată transfigurare înstelată e amestecată în această tortură. Agonia îşi are extazul ei. O, bucurie a păsărilor! Cântă pentru că au un cuib.

Dragostea e respiraţia cerească a aerului din rai.

Inimi adânci, spirite înţelepte, luaţi viaţa aşa cum a făcut-o Dumnezeu! E o încercare îndelungată, o pregătire neînţeleasă pentru un destin necunoscut. Destinul acesta, cel adevărat, începe la om odată cu prima treaptă înăuntrul mormântului. Atunci se iveşte ceva în faţa ochilor şi începe să se zărească veşnicia. Gândiţi-vă la cuvântul acesta: veşnicie. Cei vii văd durata. Numai morţii văd veşnicia. Până atunci iubiţi şi suferiţi, nădăjduiţi şi gândiţi. Vai de cel care n-a iubit decât trupul, forme, aparenţe. Moartea îi va lua totul. Încercaţi să iubiţi suflete, le veţi regăsi trupul.

Am întâlnit pe stradă un tânăr foarte sărac care iubea. Avea o pălărie veche, haine roase, coatele găurite. Ghetele îi erau pline de apă şi inima îi era plină de stele.

Ce lucru minunat să fii iubit! Nu există decât un singur lucru mai minunat: să iubeşti! Inima, trecând prin iubire, devine eroică. Nu mai e alcătuită decât din puritate. Nu se mai reazimă decât pe ceea ce e mare şi înalt. În ea nu poate încolţi nici un gând nevrednic, cum nu pot creşte urzici pe un gheţar. Sufletul înalt şi senin, neatins de patimi şi emoţii josnice, care domină viaţa şi umbrele lumii acesteia, nebuniile, minciunile, urile, vanităţile, mizeriile, locuieşte în albastrul cerului şi nu mai simte decât zguduirile adânci şi subterane ale destinului, aşa cum culmea munţilor simte cutremurele de pământ.

Soarele s-ar stinge dacă n-ar mai iubi nimeni.

 

(fragment din "Mizerabilii" de Victor Hugo)