Trăieşte Frumuseţea

„Viaţa trebuie trăită în totalitatea sa, viaţa trebuie sărbătorită. Viaţa trebuie pătrunsă – aceasta este singura modalitate de a o cunoaşte. Secretele sale nu pot fi scoase la iveală în laborator, prin disecarea celulelor, prin analizarea elementelor sale; aceia sunt compuşi ai vieţii, iar viaţa este mai mult decât suma totală a laturilor sale.

BEAUTY

Motto:

"Frumuseţea este pecetea
lui Dumnezeu pe creaţie."
Henry Ward Beecher


"Există frumuseţe pretutindeni,
şi unde e frumuseţe e şi bucurie."
Drieu La Rochelle

 

"Nu ştie frumoasa din spume,
Cu graţii trecând, că o lume
Mai bună în urmă lăsat-a
O lume de-amor, oh, amor!"
Vinicius de Moraes

 

(Aici este doar prima parte - LUMINA, FRUMUSEŢEA, PURITATEA - a unui scurt film animat, ce ne translateaza într-o lume paradisiacă! Rino Stefano Tagliafierro reuşeşte să evoce mişcarea şi expresivitatea vie a unor gesturi captate în imobilitatea unor celebre pânze ale unor mari maeştri ai picturii. Din păcate, în partea a doua mesajul întregului filmuleţ animat decade într-un tragism inutil, nu-l recomand în întregime.)

Când toate măştile cad...

Gene false. Pentru ochi ce nu mai ştiu privi dincolo de aparenţe. 

Lentile de contact. Pentru a ne ascunde lacrimi de dor. Dor de copilul pierdut din noi ce nu-şi mai gaseste locul într-o lume ce l-a pus de prea multe ori la colţ. Pe nedrept. 

Song from π ~ Muzică de Pi-an :)

Matematica poate fi uşor transformată în muzică, iar acesta este un exemplu ideal. Un tânăr din Rusia a reuşit performanţa de a interpreta la pian valoarea numărului matematic π (pi). A creat această melodie luând numărul π şi asociind fiecare cifră a lui cu o notă din scara armonică Do minor, adăugând apoi şi acompaniament la mâna stângă.

Interesant - despre π

 

Numărul π (adesea scris pi) este o constantă matematică a cărei valoare este raportul dintre circumferinţa şi diametrul oricărui cerc într-un spaţiu euclidian; este aceeaşi valoare ca şi raportul dintre aria unui cerc şi pătratul razei sale. Simbolul π a fost propus pentru prima oară de matematicianul galez William Jones în 1706. Valoarea constantei este egală aproximativ cu 3,14159 în notaţia zecimală obișnuită. π este una dintre cele mai importante constante din matematică şi fizică: numeroase formule din matematică, inginerie şi alte ştiinţe implică folosirea lui π.

π este un număr iraţional, adică valoarea sa nu poate fi exprimată exact sub formă de fracţie m/n, cu m şi n întregi. De aceea, reprezentarea sa zecimală nu are sfârşit şi nu începe nici să se repete. Numărul este şi trancendent, ceea ce înseamnă, printre altele, că nu există un şir finit de operaţii algebrice cu numere întregi (puteri, extrageri de radicali, sume etc.) al căror rezultat să fie egal cu valoarea lui; demonstrarea acestui fapt a fost o realizare relativ recentă în istoria matematicii şi un rezultat semnificativ al matematicienilor germani ai secolului al XIX-lea. De-a lungul istoriei matematicii s-au depus eforturi semnificative de a determina π cu mai multă precizie şi de a-i înţelege natura; fascinaţia acestui număr a intrat şi în cultura nematematică.

În alfabetul grecesc, π (pi) este a 16-a literă, la fel şi în cel englezesc.

Din moment ce sunt 360 de grade într-un cerc, iar π este în strânsă legătura cu cercul, matematicienii au fost încântaţi să descopere numărul 360 la a 359-a poziţie a zecimalelor. Mai mulţi matematicieni pretind că este mai corect să spunem că un cerc are un număr infinit de colţuri decât să afirmăm că este o formă fără colţuri.

Deşi reprezentarea zecimală a lui π a fost calculată cu mai mult de 1012 cifre, unele aplicaţii elementare, cum ar fi calculul circumferinţei unui cerc, vor necesita mai puţin de 12 zecimale exacte. De exemplu, o valoare trunchiată la 11 zecimale este suficient de precisă pentru a calcula circumferinţa unui cerc de dimensiunile pământului cu precizie de un milimetru, iar una cu 39 de zecimale exacte este suficientă pentru a calcula circumferinţa oricărui cerc care încape în universul observabil cu o precizie comparabilă cu dimensiunea unui atom de hidrogen.

Întrucât π este număr iraţional, el are un număr infinit de zecimale care nu conţin secvenţe ce se repetă. Acest şir infinit de cifre a fascinat numeroşi matematicieni şi s-au depus eforturi semnificative în ultimele secole pentru a calcula mai multe cifre zecimale şi de a investiga proprietăţile acestui număr. În ciuda muncii analitice şi a calculelor realizate pe supercalculatoare care au calculat 10 mii de miliarde de cifre ale lui π, nu a apărut niciun şablon identificabil în cifrele găsite. Cifrele lui π sunt disponibile pe multe pagini web, şi există software pentru calcularea lui π cu miliarde de cifre precizie pentru orice calculator personal.

Ziua π este sărbătorită pe 14 martie (deoarece în engleză această dată se scrie 3.14), iar sărbătoarea oficială începe la ora 1.59 pm, pentru că astfel, alăturând ziua şi ora, rezultă 3.14159. 

Simţul frumosului, o floare a adevărului

   
     

1. Conform Voinţei Mele, care a devenit curând şi a celorlalţi, am rămas treji întreaga noapte. Iar cu o oră înainte de răsăritul soarelui, am ieşit pe afară, în grădina frumos aranjată a căpitanului. Se găseau aici alei mărginite de carpeni, peluze, o mulţime de flori de toate soiurile, o plantaţie de trandafiri, tufe de iasomie, culturi întinse de nard pentru uleiuri. Alături de acestea, existau acolo şi cele mai nobile soiuri de pomi fructiferi de pe pământ, şi toţi admiram cu o deosebită încântare grădina aceasta atât de artistic aranjată, atât de frumoasă şi de utilă.

2. Eu am spus: „Vedeţi voi, pentru a fi în acord deplin cu Voinţa Divină, omul trebuie să fie exact ca grădina aceasta exemplară! În el, adevărul şi binele trebuie să se reunească cu frumosul şi sublimul. Iar dacă realizează lucrul acesta, el demonstrează astfel că-i seamănă întru totul lui Dumnezeu, Creatorul şi Tatăl său.

3. Uitaţi-vă la marea frumuseţe a acestor flori! Cât de minunat sunt colorate şi cum una o întrece pe cealaltă în splendoare! Ei bine, la ce bun oare? Căci din floarea atât de minunată a unui trandafir tot nu rămâne până la urmă decât un simplu bob de sămânţă, cât se poate de neînsemnat, pentru formarea căruia n-ar fi fost nevoie de o asemenea minunăţie de floare. Însă Dumnezeu a implicat în toate operele Sale, în cel mai înalt grad, şi estetica, pentru ca în felul acesta să trezească în oameni simţul frumosului, necesar oricărei fericiri. Iar dacă acesta s-a trezit pe deplin într-un om, el devine apoi receptiv la tot adevărul şi la tot binele, care întotdeauna are la origine adevărul.

4. Iată, prietenul nostru drag, căpitanul, are un foarte dezvoltat simţ al frumosului, deci, şi a tot ce este util şi bun! Căci de nu ar fi avut acest simţ, atunci el ar fi rămas indiferent şi la toate adevărurile Mele, care-l călăuzesc pe om spre cunoaşterea unicului Dumnezeu adevărat şi spre propria cunoaştere de sine, şi el nu le-ar fi acceptat. Dar, întrucât are un simţ atât de dezvoltat al frumosului - lucru pe care-l demonstrează din plin grădina aceasta minunată -, el a fost şi primul de aici care a vrut să cunoască noua Mea învăţătură şi să o accepte, pentru a i se conforma cu stricteţe. Fiecare dintre voi să facă aşa, iar lucrul acesta va fi mult apreciat de Dumnezeu!

5. Dacă, intrând în casa unui om, o veţi găsi curată şi, pe măsura posibilităţilor sale, şi aranjată cu gust, atunci puteţi fi siguri că interiorul omului respectiv este şi el aproape la fel de frumos aranjat, însă dacă, ajungând în casa altuia, o găsiţi plină de murdărie şi, în general, într-o dezordine totală, puteţi face de îndată cale întoarsă, respectând principiul pe care Eu vi l-am spus vouă, ucenicilor Mei, şi anume, de a nu arunca mărgăritarele învăţăturii Mele la porci! De altfel, ar fi şi absolut inutil, fiindcă, precum spuneam, un om care nu are deloc simţul frumosului - care este de fapt o floare a adevărului -, nu are nici simţul adevărului, care este sămânţa cea folositoare care rămâne după ce floarea nu mai este.

6. Sigur că nici nu vreau să spun prin aceasta că omul nu mai trebuie să facă nimic altceva, decât să caute, prin tot felul de mijloace lumeşti costisitoare, să-şi ridice la un asemenea nivel de splendoare casa, grădinile, ogoarele şi câmpiile încât toată lumea să rămână uimită de ele. Căci un asemenea simţ al fastului poate degenera prea lesne în îngâmfare, în iubire de sine, în aroganţă şi în sete de putere. Iar pentru oamenii mai sărmani, aceasta nu ar însemna decât că omul care posedă o asemenea splendoare trebuie să fie extraordinar de bogat. Şi, spre a obţine ceva de la el, unii ar începe să-i admire chiar în mod exagerat splendorile, ceea ce l-ar determina pe respectivul om să devină cu timpul şi mai plin de sine şi, făcând apoi tot ce se poate pentru a şi-i aservi şi mai mult pe oameni, el ar putea să-şi aroge dreptul de a fi un adevărat stăpân peste cei care îl admiră.

7. Un asemenea simţ al frumosului, împins până la un fast exagerat, nu valorează nimic, el dovedindu-se până la urmă chiar mai rău decât delăsarea în murdărie. Un astfel de simţ poartă numele de vanitate şi el reprezintă un păcat al fiinţei umane, care nu ajută nicicând sufletul să ajungă la Viaţa cea Veşnică.

 

Dar acel simţ al frumosului şi al ordinii, care dă naştere la ceva, cum este această grădină, doar prin propria sa muncă şi printr-o dragoste adevărată pentru tot ce este frumos, adevărat şi bun, este o virtute recomandabilă tuturor.

8. Însă acum să vorbim despre altceva, căci iată-i pe căpitan şi pe vameş venind spre noi, iar în faţa lor nu doresc să laud prea tare grădina aceasta. Mai apoi, căpitanul va afla oricum ce am vrut să spun.” 

MAREA EVANGHELIE A LUI IOAN - JAKOB LORBER VOL. VI
Capitolul 136 - Simţul frumosului, o floare a adevărului

 

Tarkovski: Filmul ca Rugaciune

       “Arta este capacitatea de a crea, este reflectarea în oglindă a gestului Creatorului. Noi, artiştii, nu facem decât să repetăm, să imităm acest gest. Creaţia este unul dintre momentele de preţ în care ne asemănăm Ziditorului; de aceea eu n-am crezut niciodată într-o artă independentă de Creatorul Suprem, nu cred într-o artă fără Dumnezeu. Sensul artei este rugăciunea, este rugăciunea mea. Dacă această rugăciune, dacă filmele mele pot aduce oamenii la Dumnezeu, cu atât mai bine. Atunci viaţa mea îşi va căpăta întregul sens: acela, esenţial, de a servi.” (Andrei Tarkovski)

       
       Contrar acelora care vor să îl izoleze într-un turn de fildeş al artei greu accesibile, al superelitei, Andrei Tarkovski este un artist al cetăţii, şi de atâtea ori şoapta artistului s-a transformat în strigătul omului-cetăţean, ca de exemplu în frecvent-citatul “Cuvânt despre Apocalipsă”: “Toţi oamenii pot fi mântuiţi numai dacă fiecare se mântuieşte pe sine. A venit vremea eroismului individual. Suntem la banchetul din timpul ciumei. Nu poţi salva pe altcineva decât salvându-te pe tine – în sens spiritual, desigur.”

       Prietenul său, regizorul polonez Zanussi povesteşte, rememorând “lungile discuţii din scurtele lor întâlniri”: “Amândoi am ajuns la concluzia că cel mai chinuitor păcat al omului contemporan îl constituie îngrozitorul său orgoliu, care rezultă din iluzia independenţei sale din convingerea că el ar fi stăpânul propriei sorţi şi că nimic nu-l ameninţă.” 

       “Cel mai greu este, astăzi, a-i face pe oameni să creadă” spunea undeva Călăuza.

       “Dacă declinul artei este evident – şi este – şi dacă arta este sufletul unei naţiuni, atunci naţiunea noastră, ţara noastră suferă de o gravă maladie sufletească.”

      “Atâta vreme cât omul va exista, el va avea o atracţie instinctivă către creaţie. Câtă vreme omul se va simţi om, el va tinde să făurească ceva, căci aceasta îl leagă de Creatorul Suprem. Ce este creaţia? La ce serveşte arta? Răspunsul la aceste întrebări se află în formula: Arta este o rugăciune. Aceasta spune totul. Prin intermdiul artei, omul îşi exprimă speranţa. Tot ce nu exprimă această speranţă, tot ceea ce nu are un fundament spiritual, nu are nici o legătură cu arta.”

       Reporter: “Filmele dumneavoastră sunt acte de dragoste faţă de Creator?”

       Tarkovski: “Vreau să cred că aşa este. În orice caz, am lucrat mereu cu această credinţă. Idealul pentru mine este de a oferi acest perpetuu dar, darul pe care, cu siguranţă, Bach a fost singurul în stare să-l ofere lui Dumnezeu.”

 

       Reporter: “Faceţi diferenţa dintre noţiunile de artist şi cea de călugăr?”

       Tarkovski: “Bineînţeles, este vorba de căi de viaţă diferite. Sfântul sau călugărul nu creează, pentru că ei nu sunt legaţi de lume în mod nemijlocit. Atitudinea sfântului sau a călugărului, este îndeobşte, neparticipativă... În timp ce artistul... sărmanul, nefericitul artist! El trebuie să scurme în murdărie, în mijlocul a tot ce se întâmplă în jur. Artistul este nevoit să-şi risipească talentul şi se poate încurca, se poate trezi înşeat, sufletul său e mereu în primejdie...

       Trebuie să trăim cu gândul că mâine Dumnezeu ne poate chema la El. Multe genii şi-au consumat întreaga viaţă ca să răspundă la întrebarea pe care dumneavoastră mi-o puneţi acum. Este tema unui film!”

       “Eu văd ca pe o datorie stimularea meditaţiei asupra a ceea ce este esenţial omenesc si etern în fiecare suflet individual, şi pe care de cele mai multe ori o persoana îl va ignora, deşi soarta se află în mâinile ei. Suntem prea ocupaţi vânând fantome şi închinându-ne la idoli. În final, totul poate fi redus la un simplu element, care este singurul lucru care poate conta în existenţa unei persoane: capacitatea de a iubi. Acel element poate creşte în suflet pentru deveni factorul suprem care determină sensul vieţii acelei persoane. Funcţia mea este să-i fac pe cei care vad filmele mele să devină conştienţi de nevoia lor de iubire şi de nevoia lor de a dărui iubire, şi să realizeze că frumuseţea este invocatoare de sublim.”

       “Eu vreau să creez propria mea lume pe ecran, în forma ei ideală şi perfectă, aşa cum o văd şi o simt eu însumi. Nu încerc să fiu sfios cu publicul meu, sau să ascund vreo intentie personala secretă: eu re-creez lume mea în acele detalii care mie îmi par cel mai deplin şi exact potrivite pentru a exprima sensul tainic al existenţei noastre...”

 

Amintiri despre Brâncuşi

Relatari inedite ale unor oameni care l-au cunoscut pe Brâncuşi la Paris

Amintiri despre Brancusi 1
 

Amintiri despre Brancusi 2
   

Amintiri despre Brancusi 3
   

Brâncuşi despre ARTĂ ŞI ARTIŞTI

Raţiunea de a fi a artiştilor este aceea de a revela frumuseţile lumii.

Arta ar trebui să fie numai bucurie!... De aceea, nu există "artişti", ci numai oameni care simt nevoia să lucreze, întru bucurie! Să cânte, asemenea păsărilor!

Arta trebuie să odihnească şi să vindece contrarietăţile interioare ale omului. Aceste contrarietăţi derivă din însuşi destinul lui şi din tragedia lui. Arta are şi această misiune terapeutică; să ne amintim numai de Catharsisul aristotelic.

Arta trebuie să apropie, iar nu să depărteze; să umple, iar nu să sape prăpăstii în bietele noastre spirite, şi aşa destul de răscolite de întrebări.

Plăcerea cu care lucrează artistul este însăşi inima artei sale.

Arta (mea) este realitatea însăşi. Arta nu este o evadare din realitate, ci o intrare în realitatea cea mai adevărată - poate în singura realitate valabilă.

Arta este altceva decât "redarea" vieţii, este transfigurarea ei.

Ne aflăm într-o sferă, ne jucăm cu alte sfere, le îmbinăm, le facem să clipească.

Ce defineşte, oare, civilizaţia noastră? Viteza! Oamenii cuceresc timpul şi spaţiul, accelerând fără de încetare mijloacele de a le străbate. Viteza nu este altceva decât măsura timpului de care ai nevoie ca să poţi parcurge o distanţă... Şi, uneori, este vorba de distanţa care ne separă de moarte... Opera de artă trebuie să exprime tocmai ceea ce nu se supune morţii, însă trebuie să o facă printr-o asemenea formă, care să rămână şi o mărturie asupra epocii în care trăieşte artistul.

Arta nu face decât să înceapă continuu.

Simplitatea nu este un ţel în artă, dar ajungi fără voie la ea pe măsură ce te apropii de sensul real al lucrurilor.

Lumea poate fi salvată prin artă.

DESPRE FRUMOS

Trupul omenesc este frumos numai în măsura în care oglindeşte sufletul.

Frumosul este echitatea absolută.

Proporţia interioară este ultimul adevăr inerent, în absolut toate lucrurile.

Simplitatea în artă este, în general, o complexitate rezolvată.

DESPRE EL ÎNSUŞI

În timpul copilăriei – am dormit în pat. În timpul adolescenţei – am aşteptat la uşă. În timpul maturităţii - am zburat înspre ceruri!

Păsările măiestre m-au fascinat şi nu m-au mai eliberat din mreaja lor niciodată.

Eu nu am căutat, în toată viaţa mea, decât esenţa zborului! Zborul - ce fericire!

În sufletul meu nu a fost niciodată loc pentru invidie - nici pentru ură, ci numai pentru acea bucurie, pe care o poţi culege de oriunde şi oricând. Consider că ceea ce ne face să trăim cu adevărat, este sentimentul permanentei noastre copilării în viaţă.

Nu cred în suferinţa creatoare.

Ceea ce fac eu astăzi, mi-a fost dat ca să fac!... Căci am venit pe lume cu o menire!

Nu doresc niciodată să fiu la modă. Ceea ce este la modă, ca moda trece.

Eu aş vrea să creez aşa cum respir.

Nu mai sunt demult al acestei lumi; sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup - mă aflu printre lucrurile esenţiale.

DESPRE CREAŢIA PROPRIE

Aş vrea ca lucrările mele să se ridice în parcuri şi grădini publice, să se joace copiii peste ele, cum s-ar fi jucat peste pietre şi monumente născute din pământ, nimeni să nu ştie ce sunt şi cine le-a făcut - dar toată lumea să simtă necesitatea şi prietenia lor, ca ceva ce face parte din sufletul Naturii.

Nu trebuie respectate sculpturile mele. Trebuie să le iubeşti şi să ai dorinţa să te joci cu ele... Eu vreau să sculptez forme care pot da bucurie oamenilor.

Eu văd această Pasăre de aur foarte departe - la o sută de kilometri depărtare şi de o asemenea măreţie, încât să umple întreaga boltă cerească.


Eu nu creez Păsări - ci zboruri.

Sculpturile mele sunt fecioarele mele!... Le gătesc ca de nuntă!

Eu nu doresc să reprezint în sculpturile mele făpturi terestre - hamali grei - ci fiinţe înaripate şi eliberatoare - şi, pentru aceasta, nu ar trebui să glorificăm nicidecum munca în sine sau dificultatea efortului. Acestea rămân cele mai nenorocite dintre lucruri şi nu sunt, în definitiv, decât un mijloc, însă până şi Creatorul le-a împrumutat, în drumul său.

Eu am voit să înalţ totul dincolo de pământ. Cocoşii mei cântă! Şi păsările mele zboară!

Apropos de cum e să nu-ţi simţi trupul: într-o zi, după ce lucrasem o dimineaţă întreagă la un bloc enorm de marmură, am observat că întreg Atelierul mi se stropise cu sânge. Era de la mâinile mele – în care-mi făcusem câteva răni adânci.

Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor.

Eu nu dau niciodată prima lovitură până când piatra nu mi-a spus ceea ce trebuie să îi fac. Aştept până când imaginea interioară s-a format bine în mintea mea. Câteodată durează săptămâni întregi până când piatra îmi vorbeşte. Trebuie să privesc foarte atent înlăuntrul ei. Nu mă uit la vreo aparenţă. Mă depărtez cât mai mult posibil de aparenţe.

Arta - poate cea mai desăvârşită a fost concepută în timpul copilăriei umanităţii. Căci omul primitiv uita de grijile cele domestice şi lucra cu multă voioşie. Copiii posedă această bucurie primordială. Eu aş vrea să re-deştept sentimentul acesta în sculpturile mele.

Tot ceea ce încerc să fac este să împing graniţele artei tot mai adânc în necunoscut.

Măiastră!... Ea se zbate aprig, ca tot ceea ce am realizat, până astăzi, ca să se înalţe spre ceruri.

ÎNŢELEPCIUNE

Se poate că poezia pură este o rugăciune, însă eu ştiu că rugăciunea bătrânilor noştri olteni era o formă a meditaţiei - adică o... tehnică filosofică.

Să creezi ca un zeu, să porunceşti ca un rege, să munceşti ca un rob!

Iubirea cheama iubire. Nu este atât de important ca să fii iubit, cât să iubeşti tu cu toata puterea şi cu toata fiinţa.

Când nu mai suntem copii, suntem deja morţi.

Oamenii nu îşi mai dau seama de bucuria de a trăi, pentru că nici nu mai ştiu să privească minunile Naturii.

Cine nu iese din Eu, n-atinge Absolutul şi nu descifrează nici viaţa.

Nu mai avem niciun acces la spiritul Lumii, poate fiindcă nici nu îl căutăm; însă trupul omenesc nu este nici el diferit de structura universului.

Lectura viciu şi conversaţia-sporovăială ne împiedică şi meditaţia, şi visarea. Lectura-viciu, fără de studiu, nu ar trebui să rămână nepedepsită.

Nu vom fi niciodată destul de recunoscători faţă de pământul care ne-a dat totul.

Noi nu înţelegem, nu vedem – viaţa reală, decât prin răsfrângerile, prin stră-lucirile ei!

Eliberează-te de pasiuni, eliberează-te de pofte, eliberează-te de greşeli – acestea sunt trei precepte, zale şi scut, pentru orice Spirit. Purtând această armură, eşti puternic în contra răului - devii invulnerabil.

Există un scop în orice lucru. Pentru a-l atinge, trebuie să te lepezi de tine însuţi.

La umbra marilor copaci nu creşte nimic.

Gloriei nu-i pasă de noi când alergăm după ea. Când însă îi întoarcem spatele, ea va alerga după noi.

Simplitatea este în sine o complexitate - şi trebuie să te hrăneşti cu esenţa, ca să poţi să îi înţelegi valoarea.

Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să poţi să vezi foarte departe.

Suferinţele îl întăresc pe om, şi sunt mai necesare decât orice plăcere, pentru formarea unui mare caracter.

 
Lucrurile nu sunt greu de făcut. Greu este să te pui în starea de a le face.
 
Trebuie să cauţi întotdeauna şi să găseşti o detaşare de tine însuţi.
 
Opiniile sunt libere, dar nu şi obligatorii.

Să fii isteţ este ceva, însă să fii onest, aceasta în adevăr merită osteneala.

Teoriile nu-s decât mostre fără de valoare. Numai fapta contează.

Oamenii văd lumea ca pe o piramidă fatală; şi se înghesuiesc înăuntru-i, pentru a ajunge cât mai sus, înspre vârfu-i; drept pentru care se şi sfâşie între ei şi sunt cu totul nefericiţi (nemulţumiţi)... Pe când, dimpotrivă, dacă ar creşte şi s-ar împlini în chip firesc, dacă s-ar dezvolta ca şi spicul de grâu pe câmpie, fiecare ar fi ceea ce trebuie să fie, sau ar putea fi...

Viaţa se aseamănă cu o spirală. Nu ştim în ce direcţie este ţinta ei, dar trebuie să mergem în direcţia pe care o credem cea justă.

(Constantin Brâncuşi, 1876-1957)