Pentru a urca în copac, am îngăduit rochiei să alunece de pe trup. Coapsele mele goale îmbrăţişează scoarţa netedă, lucioasă şi umedă. Doar în sandale, îmi fac loc printre crengi.
Undeva spre vârf, la adăpostul frunzişului, ferită de arşiţa şi lumina soarelui, m-am aşezat pe o ramură. De o parte şi de alta a ei, picioarele libere mi se leagănă în gol.
A plouat. Picăturile de apă s-au prelins topindu-mi-se pe piele. Mâinile s-au înnegrit de pământ, iar degetele s-au îmbujorat de roşeaţa florilor strivite.
Simt cum arborele prinde viaţa când vântul îi răsfaţă frunzele. Atunci strâng coapsele mai tare şi sărut cu buze moi şi doritoare ramura înfrunzită de sub mine.
Plete îndrăgostite
Mi-a spus:
"Noaptea trecută te-am visat. Aveai părul desfăcut, iar buclele tale îmi înconjuraseră gâtul ca un colier; o şuviţă rebelă şi neagră mi se întinsese până la piept. Şi le-am dezmierdat sărutându-le ca şi cum ar fi fost pletele mele; şi am rămas aşa uniţi multă vreme, ca doi dafini cu aceeaşi rădăcină. Şi încetişor, mi s-a părut că membrele noastre s-au împletit atât de strâns, încât trupul meu a devenit una cu trupul tău şi ai pătruns în inima mea ca un vis dulce."
Şi-a aşezat cu blândeţe palmele după umerii mei şi ochii săi m-au privit atât de arzător, încât mi-am coborât pleoapele şi m-au scuturat fiorii.
Trandafiri în noapte
Când noaptea ia cerul în stăpânire, pământul este al nostru şi al zeilor. Urcăm din văi spre unde se nasc izvoarele; desculţe, picioarele ne călăuzesc spre pădurile umbroase, spre poienile fermecate.
Stelele îndepărtate sunt îndeajuns de luminoase să deseneze umbrele noastre micuţe. Uneori întâlnim câte o căprioară, adormită sub crengile joase ale copacilor.
Dar mai frumos decât orice în noapte este un loc pe care doar noi doi îl ştim; ne atrage tainic în tăria pădurii, un tufiş preaplin de trandafiri înfloriţi.
Pentru că nici o altă atingere a pământului de către zei nu poate egala parfumul trandafirilor în noapte. Dar cum se face că atunci când am venit fără el, mireasma lor nu m-a îmbătat?
Bilitis
O femeie poartă veşminte de lână albă. Alta se înfăşoară în mătase şi bijuterii. Alta se acopră cu flori, cu frunze verzi şi boabe de struguri.
Cât despre mine, eu nu ştiu să trăiesc altfel decât goală. Iubitul meu, ia-mă aşa cum sunt: fără rochii, bijuterii sau sandale, iat-o pe Bilitis aşa cum este ea.
Părul meu este noptatec de atâta negru, iar buzele mele jăratec de atâta roşu. Buclele mele răvăşite de vânt se revarsă în mângâierile aerului.
Iată-mă aşa cum m-a plămădit mama mea într-o îndepărtată noapte de iubire, şi, dacă mă vei plăcea astfel, te rog să nu uiţi să mi-o spui.
Făgăduiala
"Când apele râurilor iarăşi se vor urca pe crestele înzăpezite ale munţilor; când vom semăna grâul şi orzul în nisipurile mişcătoare ale mării.
Când pinii vor răsări din lacuri şi nuferii din piatră; când soarele o să se stingă; când luna se va scufunda în ierburile moi.
Atunci şi doar atunci, îmi voi lua altă femeie şi te voi uita pe tine, Bilitis, suflet al vieţii mele, inimă a inimii mele."
Aşa mi-a spus, aşa mi-a spus! Restul lumii nu mai are nici o însemnătate; unde eşti tu, fericire nebună, să te asemeni cu fericirea mea?
