20 September 2012

ILUZII - Aventurile unui Mesia reticent (3-4)


3

Mase de oameni, mulţimi, torente umane revărsându-se înspre un singur om ce se găsea în mijlocul tuturor. Apoi oamenii au devenit un ocean care l-ar fi înecat, dar acesta nu a pierit, a păşit peste ape, şi a dispărut fluierând. Oceanul de ape s-a transformat într-unul de iarbă. Un Travel Air 4000 alb cu auriu a aterizat pe iarbă, pilotul a ieşit din carlingă şi a arborat un anunţ pe o bucată de pânză: „Zbor - 3 dolari - Zbor."

Era trei dimineaţa când m-am trezit din vis, amintindu-mi-1 în întregime şi bucuros din acest motiv. Am deschis ochii să văd în lumina lunii acel imens Travel Air parcat lângă Fleet. Shimoda stătea pe salteaua sa aşa ca în ziua când l-am întâlnit, sprijinit cu spatele de roata din stânga a aeroplanului. Nu i-am distins silueta, pur şi simplu ştiam că este acolo.

„Bună, Richard, a spus încet în întuneric. Eşti lămurit acum?"

„Lămurit în legătură cu ce?" am spus încurcat, încă fiind cu gândul la vis, nu m-am mai mirat cum de era treaz.

„În legătură cu visul tău. Omul şi mulţimea şi aeroplanul, a spus cu răbdare. Erai curios să ştii cine sunt, acum ştii, e bine? Au fost toate acele poveşti de dat la ştiri: Donald Shimoda, cel căruia începuse să i se spună Mesia Mecanicul, Avatarul American, cel care a dispărut într-o zi din faţa a douăzeci şi cinci de mii de oameni?"

Îmi aminteam ceva, citisem despre asta într-o rămăşiţă de ziar, într-un mic orăşel din Ohio, doar pentru că era pe prima pagină.

„Donald Shimoda?"

„La dispoziţia ta, a spus. Acum ştii, deci nu mai trebuie să mă descoşi. Dormi."

M-am gândit mult la ce mi-a spus înainte de a adormi.


*


„Ţi s-a dat voie... nu m-aş fi gândit... Dacă ai obţinut o misiune ca aceasta, de Mesia, se presupune că ar fi trebuit să salvezi lumea, nu-i aşa? N-aş fi crezut că un Mesia ar avea voie să-şi încheie socotelile şi să-şi dea demisia pur şi simplu." M-am ridicat în picioare pe capota Fleet-ului şi am privit cu luare-aminte la ciudatul meu prieten. „Aruncă-mi o cheie de şaisprezece, te rog, Don."

A căutat prin geanta de scule şi mi-a aruncat cheia. Aşa cum s-a întâmplat şi cu celelalte instrumente în acea dimineaţă, cheia pe care mi-a aruncat-o a încetinit în aer şi s-a oprit la un pas de mine, plutind fără greutate parcă şi rotindu-se uşor în văzduh. Şi totuşi, în clipa în care am atins-o a devenit grea în mâna mea, o ustensilă obişnuită din crom şi vanadiu. Mă rog, nu chiar obişnuită. De când o cheie ieftină de opt mi s-a rupt în mâini, mi-am procurat cele mai bune unelte pe care le poate avea un pilot... cheia de faţă era un Snap-On şi orice pilot ştie că nu poate fi numită o unealtă obişnuită. Valorează greutatea ei în aur şi ştii că nu se va rupe niciodată, este o bucurie să o foloseşti, indiferent la ce.

„Poţi, desigur să renunţi! Poţi renunţa la orice, dacă te răzgândeşti în privinţa unui lucru. Poţi renunţa să respiri, dacă vrei." între timp se desfăta făcând să plutească o şurubelniţă Phillips. „Aşa am renunţat şi eu să mai fiu Mesia şi dacă par puţin nesupus este poate pentru că sunt într-adevăr un nesupus. E mai bine aşa decât să faci o meserie care nu-ţi place. Un Mesia bun nu urăşte nimic şi este liber să apuce orice drum doreşte. Asta este de fapt valabil pentru toată lumea. Suntem cu toţii fiii Domnului, sau copiii Fiinţei, sau ideile Minţii, sau oricum altfel vrei să ne numeşti."

Strângeam piuliţele cilindrilor de la motorul Kinner. O piesă bună, vechiul B-5, însă aceste piuliţe se încăpăţânează să se slăbească la fiecare o sută de ore de zbor şi e bine să-mi iau măsuri de precauţie. Prima pe care am pus cheia se slăbise cu un sfert de rotaţie şi m-am bucurat că am avut inspiraţia să le verific pe toate în această dimineaţă, înainte de a zbura cu alţi pasageri.

„Ai dreptate, Don, însă mi se pare că a fi Mesia este ceva diferit de alte slujbe. Iisus să se întoarcă la a bate cuie pentru a supravieţui? Poate că-mi sună mie ciudat."

Se gândi la spusele mele încercând să-mi înţeleagă punctul de vedere. „Nu-ţi înţeleg punctul de vedere. Mi se pare ciudat chiar faptul că acest Mesia nu a renunţat încă de la început de când a fost numit Salvatorul pentru prima dată." Atunci a luat lucrurile logic: „Bun, sunt Fiul lui Dumnezeu, dar nu ne numim toţi aşa? Eu sunt Salvatorul, dar şi voi aveţi acelaşi statut! Lucrurile pe care le fac eu le puteţi face şi voi! Orice om care gândeşte poate înţelege asta."

Era cald sus pe capotă. Dar nu puteam spune că muncesc. Cu cât îmi doresc mai mult să fac ceva cu atât mai puţin numesc acel lucru muncă. Ce făceam mă umplea de satisfacţii căci ştiam că nu permit cilindrilor să zboare din motor.

„Mai ai nevoie de vreo unealtă?", m-a întrebat.

„Nu mai am nevoie. Şi întâmplător am evoluat spiritual, Shimoda, suficient încât să consider aceste mici trucuri ale tale jocuri ale unui suflet inferior. Sau ale unui hipnotizator începător."

„Un hipnotizator. Chiar că te-ai prins. Dar mai bine hipnotizator decât Mesia. Ce slujbă plictisitoare! Cum de nu mi-am dat seama de la început că o să fie aşa?"

„Ţi-ai dat seama", am răspuns cu înţelepciune.

El doar a râs.

„Te-ai gândit vreodată, Don, că s-ar putea ca în final să nu fie aşa simplu să renunţi? Că s-ar putea să nu mai poţi reveni la viaţa unui om normal?"

La asta n-a mai râs. „Ai dreptate, desigur", a spus şi şi-a trecut degetele prin părul negru. „Nu trebuia să stau decât o zi sau două într-un singur loc şi oamenii începeau să-şi dea seama că eram ciudat. Dacă te atingeai de mâneca mea, te vindecai de cancer în fază terminală şi până la sfârşitul săptămânii mă găseam iar în mijlocul mulţimii. Acest aeroplan mă menţine în mişcare şi nimeni nu ştie de unde vin şi încotro mă îndrept, ceea ce mi se potriveşte chiar bine."

„Îţi va fi mai greu decât crezi, Don."

„Hm?"

„Da, esenţa mişcării în vremurile noastre este de la material la spiritual... aşa înceată cum e, această mişcare este totuşi una uriaşă. Nu cred că oamenii te vor lăsa în pace."

„Nu pe mine mă vor, ci miracolele pe care le fac. Sau cele pe care le pot transmite altora; pentru ca să fie şi ei Mesia. Nu le voi spune că este o muncă plictisitoare. Şi apoi nu există obstacol atât de mare încât să nu poată fi depăşit. "

Am coborât de pe capotă şi am continuat să strâng piuliţele, de data asta la cilindrii următori. Nu toate erau slăbite, unele din ele doar. „Să-nţeleg că citezi din câinele Snoopy?"

„Voi cita adevărul de oriunde el există, mulţumesc."

„Nu poţi fugi la nesfârşit, Don! Ce faci dacă încep să te slăvesc chiar în acest moment? Dacă mă satur de reparat la motor şi încep să te implor să faci tu asta în locul meu? Uite, îţi voi da toţi banii pe care îi câştig până la apusul soarelui dacă mă înveţi să plutesc! Dacă nu vrei, voi înţelege că trebuie să încep să mă rog ţie, Sfântului Trimis, să-mi uşurezi Povara."

El doar a zâmbit. Totuşi nu cred că înţelesese că nu putea fugi astfel. Cum puteam să ştiu eu aceasta când el nu ştia?

„Ai avut parte de tot ritualul, aşa ca în filmele indiene? Puzderie de oameni pe străzi miliarde de mâini atingându-te, flori şi miresme, platforme aurite cu tapiserii argintii pe care să te aşezi când vorbeşti?"

„Nu, înainte să mă apuc de asta am ştiut că nu suport astfel de lucruri. Aşa că am ales Statele Unite şi m-am ales numai cu mulţimea."

Erau dureroase pentru el aceste amintiri şi mi-a părut rău că am adus vorba despre asta.

S-a aşezat în fân şi a vorbit în continuare privind prin mine. „Voiam să le spun, pentru numele Domnului, dacă vreţi libertate şi bucurie atât de mult, nu vedeţi că nu sunt nicăieri în afara voastră? Trebuie doar să spuneţi că le aveţi şi le veţi avea. Purtaţi-vă ca şi cum ar fi ale voastre şi vor fi! Ce-o fi aşa complicat, Richard? însă ei nici nu voiau să audă. Miracole - ca atunci când mergi la cursele de maşini pentru a vedea accidente, tot aşa veneau oamenii la mine să vadă miracole. La început e frustrant, mai apoi devine pur si simplu agasant. Nu am idee cum de rezistă ceilalţi Mesia."

„Dacă pui problema aşa totul îşi pierde din farmec", am spus. Am strâns şi ultima piuliţă şi mi-am pus sculele la locul lor. „Încotro ne îndreptăm azi?"

S-a apropiat de carlinga mea şi, în loc să îndepărteze gâzele de pe parbriz, şi-a trecut mâna peste acesta şi micuţele creaturi strivite au revenit la viaţă şi şi-au luat zborul. Desigur că parbrizul său nu va avea niciodată nevoie de lustruire şi acum ştiu că nici motorul nu va necesita vreodată întreţinere.

„Nu ştiu, a răspuns. Nu ştiu încotro ne îndreptăm."

„Ce vrei să spui? Tu ştii trecutul şi viitorul tuturor lucrurilor. Ştii exact încotro ne îndreptăm!"

A oftat. „Mda. Dar încerc să nu mă gândesc la asta."

M-am gândit pentru un moment, în timp ce lucram la cilindri: hei, tot ce am de făcut este să rămân lângă omul acesta şi nu voi avea nici un fel de neplăceri, nimic rău n-ar putea să mi se întâmple şi totul îmi va ieşi după plac. Însă felul cum a spus-o: „Încerc să nu mă gândesc la asta", m-a făcut să-mi amintesc ce se întâmplase cu ceilalţi Mesia trimişi în această lume. Simţul practic îmi striga să o iau către sud imediat ce decolez şi să plec cât mai departe posibil de acest individ. Însă, aşa cum am mai spus, sufăr de singurătate zburând mereu de colo-colo şi m-am bucurat să-l întâlnesc măcar şi pentru a discuta cu cineva care ştie să deosebească un volet de torsiune de un stabilizator vertical.

Ar fi trebuit s-o iau către sud, însă după decolare am rămas cu el şi am zburat către nord şi est, către viitorul la care el încerca să nu se gândească.


4

„De unde ai învăţat toate astea, Don? Ştii atât de multe, sau poate doar laşi această impresie. Ba nu. Tu chiar ştii multe. Cunoaşterea ta este doar rezultatul practicii? Nu te pregăteşti şi teoretic pentru a deveni un maestru?"

„Ţi se dă o carte de citit."

Mi-am agăţat de circuite eşarfa de mătase proaspăt spălată şi m-am uitat fix la el. „O carte?"

„Manualul Mântuitorului. Este un fel de Biblie pentru maeştri. Am un exemplar pe aici pe undeva, dacă te interesează."

„Da, da! Vrei să spui că ai o simplă carte care îţi spune cum...?"

A răscolit pentru un timp prin spaţiul pentru bagaje al Travel Air-ului şi s-a întors cu un mic volum învelit în ceva ce părea a fi piele de antilopă.


Îndrumarul pentru Mesia
*
Învăţături pentru Suflete Alese


„Cum adică, Manualul Mântuitorului? Aici scrie Îndrumarul pentru Mesia."

„Ceva de genul acesta." A început să-şi adune lucrurile din jurul aeroplanului, ca şi cum ar fi considerat că era timpul să plece.

Am răsfoit puţin cartea, o colecţie de maxime şi scurte paragrafe.


Perspectivă -
foloseşte-o sau pierde-o.
Dacă ai deschis la
această pagină
înseamnă că ai uitat că ceea ce se petrece
în jurul tău nu este real .
 
Gândeşte-te la aceasta.

Aminteşte-ţi de unde vii,
încotro te îndrepţi, şi de ce ai creat
toate încurcăturile în care te găseşti.
Aminteşte-ţi că vei muri de o moarte groaznică.

Este un antrenament util să păstrezi
toate aceste aspecte în minte, te vei
 bucura astfel de viaţă mult mai intens.

Totuşi, ia-ţi moartea în serios.
A râde pe drumul spre execuţie
nu este cav ce să poată înţelege
formele de viaţă mai puţin avansate, şi ei 
te vor crede cu toţii nebun.


„Ai citit chestia asta despre pierderea perspectivei, Don?"

„Nu."

„Spune că trebuie să mori de o moarte îngrozitoare."

„Nu trebuie neapărat. Depinde de circumstanţe şi de cum simţi că se aranjează lucrurile."

„Moartea ta va fi cumplită?"

„Nu ştiu. Nu crezi că nu mai are prea multă importanţă acum că am renunţat la misiune? O ascensiune uşoară, tăcută, ar fi suficientă. Voi decide în câteva săptămâni când voi termina lucrul pentru care sunt aici."

Nu l-am luat în seamă crezând că glumeşte, aşa cum făcea adesea, neştiind cât era de serios în privinţa celor câteva săptămâni.

M-am afundat din nou în citit; era într-adevăr genul de cunoaştere de care are nevoie un maestru.


A învăţa
înseamnă a afla
ceea ce ştii deja.
A face înseamnă a demonstra
că ştii.
A-i învăţa pe alţii înseamnă a le reaminti
că ei ştiu la fel de bine ca tine.

Sunteţi cu toţii cei ce învaţă,
cei ce acţionează şi învăţătorii.
 

Singura ta obligaţie
în orice perioadă a vieţii
este să-ţi fii credincios ţie însuţi.
A fi credincios altcuiva sau
oricărui lucru este nu doar
imposibil, ci şi semnul unui fals
Mesia.
 

Întrebările simple
sunt cele mai profunde.
Unde te-ai născut? Unde este casa ta?
Unde vei merge? Ce faci?

Gândeşte-te
la toate acestea din când în când, şi
observă cum se modifică în timp
răspunsul tău.
 
Vei preda
cel mai bine ceea ce
ai cea mai mare nevoie 
să înveţi.


„Eşti groaznic de tăcut, Richard", a spus Shimoda, ca şi cum ar fi vrut să discute cu mine.

„Mda", am răspuns şi am continuat să citesc. Deşi era o carte numai pentru maeştri, nu doream să o pierd.



Trăieşte
astfel încât niciodată
să nu-ţi fie ruşine
dacă orice din ceea ce faci
sau spui este publicat
de jur împrejurul globului - 
chiar dacă
ceea ce este publicat
nu este adevărat.
 

Prietenii tăi
te vor cunoaşte mai bine
în primul minut în care îi vei întâlni
decât
te vor cunoaşte cunoscuţii tăi
în o sută de ani.
 

Cea mai bună cale
de a evita responsabilitatea
este de a spune „Eu am
responsabilităţi."


„Am observat ceva ciudat la această carte. Paginile nu sunt numerotate, Don."

„Nu, a spus. Nu trebuie decât să o deschizi şi vezi acolo lucrul de care ai cea mai mare nevoie."
„O carte magică!"

„Nu. Poţi face asta cu orice carte. Poţi face aceasta şi cu un ziar vechi, dacă citeşti cu mare atenţie. Nu ai făcut asta niciodată,să te gândeşi intens la o anumită problemă şi apoi să deschizi orice carte ai la îndemână şi să vezi ce îţi spune?"
„Nu."

„Atunci încearcă asta odată."
Şi am încercat atunci. Am închis ochii şi m-am gândit la ce o să se întâmple cu mine dacă voi rămâne pentru mai mult timp în compania acestui ciudat individ. Era plăcut să fii cu el însă nu puteam să-mi reprim sentimentul că ceva nu prea plăcut urma să i se întâmple în curând, şi nu vroiam să fiu acolo în acel moment. Gândindu-mă la asta am deschis cartea cu ochii încă închişi şi apoi am citit.



Eşti condus
pe parcursul vieţii
de către fiinţa interioară înţeleaptă,
jucăuşa fiinţă spirituală
care este Sinele tău real.
 

Nu întoarce spatele
viitorului posibil
înainte de a fi sigur
că nu ai nimic de învăţat de la el.
 

Eşti întotdeauna liber
să te răzgândeşti şi să-ţi alegi
un viitor diferit
sau
un trecut
diferit.


Să-ţi alegi un trecut diferit? Asta e la propriu, la figurat... sau cum? „Cred că mi s-a blocat mintea, Don. Nu văd cum aş putea să reţin aceste lucruri."

„Prin practică. Prin puţină teorie şi multă practică, a răspuns. O să-ţi ia cam o săptămână şi jumătate."

„O săptămână şi jumătate."

„Da. Trebuie doar să crezi că ştii toate răspunsurile, şi vei şti toate răspunsurile. Să crezi că eşti un maestru, şi vei fi."

„Dar eu nu am spus că vreau să fiu maestru."

„Ai dreptate, a spus. Nu ai spus asta."

Nu i-am înapoiat însă cartea şi nici el nu mi-a cerut-o.



19 September 2012

ILUZII - Aventurile unui Mesia reticent (2)


2


Către mijlocul acelei veri l-am întâlnit pe Donald Shimoda. În patru ani de zbor nu mai întâlnisem un alt pilot care să facă ce făceam eu: să zboare purtat de vânt de la un oraş la altul, să transporte persoane contra cost, cu trei dolari pentru zece minute de zbor. Dar într-o zi, chiar la nord de Ferris, în Illinois, privind în jos din carlinga biplanului meu Fleet am zărit un vechi Travel Air 4000, alb cu auriu, care aterizase nici mai mult nici mai puţin decât într-un lan de fân galben verzui.

Mă mândresc cu o viaţă liberă, lipsită de griji, însă uneori mă simt singur. Am zărit biplanul unde v-am spus, m-am gândit la el preţ de câteva secunde, şi am hotărât că n-ar strica să arunc o privire. Am încetinit, am întors cârma Fleet-ului care s-a lăsat uşor la pământ o dată cu mine. Am simţit vântul printre circuite, blândeţea acelui sunet plăcut, pocniturile rare ale bătrânului motor învârtindu-şi elicea. Mi-am ridicat ochelarii de protecţie pentru a-mi savura mai bine aterizarea. O junglă de frunze verzi de porumb foşnind aproape, sclipirile unui gard şi în final doar fân cosit cât vedeai cu ochii. Am mişcat manşa, am făcut o mică rotaţie deasupra câmpului, am simţit fânul foşnind sub cauciucuri, apoi huruitul atât de familiar al pământului întărit sub roţi, încetinind, încetinind până când m-am oprit cu un zgomot scurt lângă celalalt avion. Am slăbit acceleraţia, am scos cheile din contact, elicea învârtindu-se tot mai încet până când s-a oprit de tot în liniştea acelei zile de iulie.

Pilotul acelui Travel Air era aşezat în iarbă, cu spatele rezemat de roata stângă a avionului său, privindu-mă.

Pentru o jumătate de minut l-am privit şi eu, intrigat de misterul calmului său. În locul lui n-aş fi fost atât de liniştit privind cum un alt avion aterizează pe câmp şi parchează la zece metri de mine. Am înclinat capul, plăcându-l fără să ştiu de ce.

„Pari singur" i-am spus de la distanţă.

„Şi tu la fel."

„N-aş vrea să te deranjez. Dacă am venit într-un moment nepotrivit, pot pleca."

„Nu, chiar te aşteptam."

Am zâmbit la auzul acestor cuvinte. „Scuze c-am întârziat."

„Nici o problemă."

Mi-am scos casca şi ochelarii de protecţie, am sărit din carlingă şi am păşit pe sol. Este o senzaţie plăcută după câteva ore de plutit în aer.

„Sper că îţi plac ouă cu brânză", a spus. „Ouă şi brânză şi poate o furnică." Nici o strângere de mână, nici un fel de prezentare.

Nu era un om robust. Pe umeri i se revărsa un păr mai negru decât cauciucul roţii de care se rezema. Ochi negrii de şoim, care îmi plac la un prieten dar care mă neliniştesc la un necunoscut. Ar fi putut fi un maestru de karate pe cale să efectueze cine ştie ce demonstraţie violentă.

Am acceptat un sandviş şi o cană de apă din termos. „Şi totuşi cine eşti?" am spus.
De ani de zile de când zbor nu am mai văzut unul ca mine peste câmpuri."

„Nu prea ştiu să fac altceva" a spus destul de mulţumit. „Mă pricep puţin la mecanică, la sudură, mă pricep puţin şi la caroserii; dar dacă stau într-un loc prea mult am necazuri. Aşa că am făcut aeroplanul şi am intrat în afaceri la înălţime."

„La ce fel de maşinării te pricepi? Eu eram înnebunit după tractoare diesel când eram copil."

„M-am ocupat de E-8, D-9, pentru o scurtă perioadă de timp, în Ohio".

„D-9! Mari cât casa! Joase, sistem de tracţiune dublu, e adevărat că pot muta munţii?"

„Există şi metode mai bune de a muta munţii" a răspuns cu un zâmbet care nu cred să fi durat mai mult de o zecime de secundă.

M-am sprijinit pentru un minut de aripa inferioară a zburătorului său, privindu-l. Privirea îmi era derutată de un joc de lumini din direcţia lui... era destul de greu să-l priveşti de aproape. Avea în jurul capului un fel de aură ce arunca pe pământ o umbră argintie misterioasă.

„S-a întâmplat ceva?" a întrebat.

„Ce fel de necazuri ai avut?"

„A, nimic serios. îmi place pur şi simplu să simt că trăiesc, la fel ca ţie."

Mi-am luat sandvişul şi am început să mă plimb în jurul avionului lui. Era o maşinărie din 1928 sau 1929 şi nu avea nici o zgârietură. Nici fabricile nu produc avioane la fel de noi ca acesta parcat în lanul de fân. Lustruit manual cu cel puţin douăzeci de straturi de vopsea de ulei care strălucea ca oglinda acoperind perfect nervurile din lemn ale aparatului. Sub rama carlingii era scris cu litere aurii, în engleza veche, Don iar pe certificatul de pe caseta pentru acte scria D. W. Shimoda. Sculele pentru întreţinere erau nou nouţe, instrumente originale din 1928. Manşa şi cârma din stejar lăcuit; acceleratorul, ambreiajul şi aprinderea la stânga. Nu întâlneşti zi de zi astfel de aeroplane, nici cele mai bine restaurate nu se compară cu acesta. Nici o zgârietură, nici o pată pe prelată, nici urmă de pete de ulei pe capotă. Nici un fir de fân pe podeaua din carlingă, ca şi cum mecanismul acesta n-ar fi zburat niciodată, ca şi cum s-ar fi materializat pe loc printr-o urzeală a timpului după o jumătate de secol. Am simţit un fior rece în ceafă.

„De când faci curse cu pasageri? i-am strigat de dincolo de avion."

„De vreo lună, vreo cinci săptămâni."

Minţea. Eşti de cinci săptămâni pe câmpuri şi eu nu te cunosc, în plus era obligatoriu să ai ulei pe capotă şi paie pe jos. Pe când maşinăria asta... nici urmă de ulei pe parbriz, nici urmă de paie pe extremităţile aripilor sau pe coadă, nici urmă de insecte moarte pe elice. Aceste lucruri sunt imposibile pentru un avion care zboară prin arşiţa din Illinois. Am mai studiat Travel Air-ul preţ de încă cinci minute apoi m-am aşezat în fân sub aripă cu faţa la misteriosul pilot. Nu mă temeam, încă îmi plăcea tipul şi totuşi ceva mă neliniştea.

„De ce nu-mi spui adevărul?"

„Adevărul ţi l-am spus, Richard", a spus. Şi eu aveam numele scris cu vopsea pe aeroplan.

„Prietene, nu există persoană care să transporte pasageri timp de o lună cu un Travel Air şi să nu aibă aeroplanul pătat cu ulei sau cu praf. O gaură în prelată? Pentru Dumnezeu, puţin fân pe jos?"

Mi-a zâmbit calm. „Sunt câteva lucruri pe care nu le ştii."

În momentul acela devenise un străin de pe altă planetă. Credeam ce spune însă nu găseam nici o cale de a-mi explica prezenţa acelei bijuterii de aeroplan parcată pe câmpul cu fân în plină vară.

„E adevărat. Dar va veni o zi când le voi şti pe toate. Şi atunci îţi voi lăsa ţie aeroplanul meu pentru că eu nu voi mai avea nevoie de el."

M-a privit cu interes şi şi-a ridicat sprâncenele negre. „Serios? S-auzim."

Eram încântat. Cineva voia să-mi asculte teoria!

„Cred că le-a trebuit mult timp oamenilor pentru a realiza că pot zbura, asta pentru că nu şi-au închipuit că este posibil aşa ceva şi pentru că nu aflaseră despre principiul de bază al aerodinamicii. Mie îmi place să cred că mai există un principiu: nu avem nevoie de avioane pentru a zbura, pentru a trece prin ziduri, pentru a ajunge pe alte planete. Putem învăţa să facem toate acestea fără ajutorul maşinilor. Trebuie doar să ne dorim."

„Singura înţelepciune care contează este cea pe care am obţinut-o prin experienţă, făcând ceea ce-mi place. Dacă aş ştii că există pe pământ un suflet care să mă poată învăţa mai multe decât aeroplanul meu şi decât cerul, aş da fuga chiar acum să-1 întâlnesc, sau s-o întâlnesc."

M-a fulgerat cu privirea lui. „Nu crezi că te îndrumă totuşi cineva către toate aceste lucruri pe care vrei să le cunoşti?"

„Sigur că sunt călăuzit. Întotdeauna am simţit că cineva are grijă de mine."

„Şi crezi că vei fi condus la un învăţător care te va ajuta?"

„Dacă învăţătorul nu sunt chiar eu, da."

„Poate chiar aşa se va întâmpla", a spus el.


*
 Un camion modern s-a apropiat de noi, ridicând colbul într-un strat maroniu şi s-a oprit lângă fânar. Uşa s-a deschis şi a coborât un bătrân însoţit de o fată de vreo zece anişori. Pulberea cafenie plutea în aer, nici o adiere de vânt.

„Faceţi curse cu aeroplanul?" a spus omul. Câmpul fusese descoperirea lui Donald Shimoda; aşa că am păstrat tăcerea.

„Da, domnule, a răspuns acesta. Aveţi chef să zburaţi astăzi, nu-i aşa?"

„Şi dacă aş avea, ai face dumneata nişte rotocoale cu mine acolo sus?" Ochii bătrânului scânteiară, încercând să-şi dea seama dacă putem vedea dincolo de limbajul său necioplit.

„Aş putea, dacă doriţi, dacă nu, asta este."

„Şi mă gândesc că o să-mi mai luaţi şi pielea de pe mine."

„Trei dolari, domnule, pentru nouă sau zece minute de zbor. Asta înseamnă treizeci şi trei de cenţi pe minut. Şi cei mai mulţi îmi spun că merită."

Aveam ciudatul sentiment că eram lăsat deoparte, stând acolo spăşit şi ascultând cum acest individ îşi făcea treaba. Mi-a plăcut cum le-a spus pe toate la obiect. Mă obişnuisem într-atât cu vechea mea metodă de a atrage clienţii („Vă garantez că este cu zece grade mai răcoare acolo sus, oameni buni! Haideţi să vă duc unde numai îngerii şi păsările ajung. Toate acestea pentru câţiva bănuţi din buzunarele voastre..."), încât uitasem că mai există şi altele.

Există o mare tensiune, să zbori şi să atragi clienţi pentru curse în acelaşi timp. Mă cam obişnuisem însă mă urmărea constant ideea că dacă nu găsesc pasageri, nu mănânc. Azi era pentru prima dată când nu mă gândeam la mâncare şi stăteam relaxat şi priveam.

Fetiţa stătea şi ea deoparte şi privea. Blondă cu ochi căprui, cu un aer solemn, era prezentă aici doar pentru că şi bunicul ei era. Ea nu vroia să zboare.

În majoritatea cazurilor se întâmplă invers, copiii sunt nerăbdători şi bătrânii precauţi, însă cineva care trăia din curse de avion putea spune sigur că fetiţa aceea nu ar fi zburat cu noi nici dacă am fi aşteptat-o toată vara.

„Care din voi...?" a întrebat bătrânul. Shimoda şi-a turnat o cană cu apă. „Richard vă va duce. Eu sunt încă în pauza de prânz. Asta dacă nu cumva vreţi să aşteptaţi."

„Nu, domnule, sunt gata de decolare. Am putea zbura deasupra fermei mele?"

„Sigur, am intervenit. Arătaţi-mi doar direcţia în care vreţi să o luaţi." Mi-am adunat rogojina de dormit, geanta de scule şi oalele de gătit din faţa Fleet-ului, l-am ajutat pe om să urce pe scaunul pasagerului şi l-am instalat acolo. Apoi m-am strecurat în spatele carlingii şi mi-am pus centura de siguranţă.

„Don, vrei să-mi faci un vânt?" 


„Sigur." Şi-a adus cana de apă cu el şi s-a postat lângă elice. „Ce vrei mai exact?"

„E încinsă şi se blochează. Mişc-o uşor. Un mic impuls va fi suficient ca să prindă viaţă."

Întotdeauna când cineva încerca să învârtă elicea Fleet-ului o făcea prea tare şi în anotimpurile cu probleme, motorul refuza să pornească. însă acest om a învârtit-o atât de uşor de parcă ar fi făcut asta de-o veşnicie. în urma impulsului s-au auzit câteva pocnituri, s-au aprins scântei în cilindri şi bătrânul motor a prins viaţă, pur şi simplu. Shimoda a revenit lângă aeroplanul său, s-a aşezat şi a început să discute cu fetiţa.

După o explozie grozavă de cai putere şi paie zburătoare, Fleet-ul era în aer urcând la treizeci de metri (dacă mă lasă motorul, aterizăm în lanul de porumb), la o sută cincizeci de metri (de aici am putea ateriza din nou în fân... şi păşunea pentru vaci e la vest), la două sute patruzeci de metri urmez indicaţiile bătrânului şi ne ridicăm în continuare prin vântul de sud-vest.

În trei minute de zbor am înconjurat o fermă, hambare de culoarea cărbunilor încinşi, o casă de culoarea fildeşilor aşezată într-o mare de verdeaţă. Grădina din spatele casei era sursa de hrană: cultivaseră porumb, salată verde şi roşii.

Omul din faţa carlingii privea în jos pe după aripile şi printre circuitele Fleet-ului în timp ce ne roteam deasupra acelei aşezări.

O femeie purtând un şorţ alb peste o rochie albastră ne-a făcut cu mâna de pe verandă. Omul i-a răspuns în acelaşi fel. Probabil că vor povesti mai târziu despre cât de bine s-au putut vedea unul pe celălalt având între ei cerul.

Bătrânul m-a privit apoi şi a dat din cap în semn că a fost suficient, că îmi mulţumeşte şi că puteam să ne întoarcem.

Am zburat într-un cerc larg deasupra Ferris-ului pentru ca oamenii să afle că se făceau zboruri şi am coborât cu mişcări spiralate către câmpul cu fân ca să le arăt exact unde să vină. Şi cum alunecam uşor spre pământ, imediat după ce am trecut peste lanul de porumb, Travel Air-ul s-a înălţat şi s-a îndreptat imediat către ferma pe care o părăsisem.

Am mai zburat o dată demult într-un parc cu cinci avioane, şi pentru un moment am avut un sentiment de încurcătură şi înghesuială... un avion se ridica plin cu pasageri, altul ateriza. Am atins pământul cu un huruit uşor şi ne-am oprit la capătul îndepărtat al lanului, aproape de drum.

Motorul s-a oprit, omul şi-a desfăcut centura de siguranţă şi l-am ajutat să coboare. Şi-a scos un portofel din haină şi a numărat bancnotele, dând din cap.

„A fost o cursă pe cinste, băiete."

„Cred şi eu. Noi nu vindem decât marfă bună."

„Prietenul tău este cel care vinde!"

„Cum?"

„Îţi spun, prietenul tău fac rămăşag că ar putea vinde şi flori grădinarului."

„Ce te face să spui asta?"

„Copila mea, desigur. O cursă cu avionul pentru nepoata mea, Sarah!" în timp ce spunea asta privea Travel Air-ul, un punct argintiu plutind în spirale deasupra fermei. A vorbit cu calmul omului care tocmai a observat că ramurile fără viaţă din curte au înmugurit şi vor da roade bune.

„De când s-a născut, fetei ăsteia i-a fost frică de înălţimi ca de moarte. Ţipă. E înfricoşată. Dacă o pui să urce în copac, îi vin gărgăunii. Nu urcă nici pe scară prea sus, nu ar urca la înălţime nici dacă potopul ar umple curtea. îi plac mult maşinăriile, nu îi e teamă de animale, dar să n-audă de înălţimi! Şi acum uite-o cum pluteşte în văzduh."

A continuat să vorbească despre nepoata sa în alte momente deosebite; şi-a amintit de timpurile când furtuni mari scuturau hambarele în Galesburg, despre Monmouth care pilota biplane ca şi noi acum doar că făcea tot felul de cascadorii.

Priveam cum îndepărtatul Travel Air se face tot mai mare, cum coboară în cercuri abrupte pe care nu le-aş executa niciodată având la bord o fetiţă căreia îi este frică de înălţimi şi atingând pământul într-o aterizare greu de urmărit chiar şi numai cu privirea. Trebuie că Donald Shimoda a zburat mult ca să poată aduce la sol un Travel Air în acest fel.

Aeroplanul rulă uşor şi se opri lângă noi, elicea s-a oprit uşor cu un clinchet. M-am uitat atent. Nu era nici urmă de insecte pe elice. Nici măcar o muscă nu fusese ucisă de acea lamă de doi metri şi jumătate.

Am sărit să-i ajut, am desfăcut centura fetei, i-am deschis uşa îngustă din faţa carlingii şi i-am arătat unde să păşească pentru a nu-şi prinde piciorul.

„Cum ţi-a plăcut?" am întrebat.

Nici nu m-a auzit.

„Bunicule, nu mi-a fost frică! Nu mi-a fost frică, sincer! Casa arăta ca o jucărioară şi bunica îmi făcea semne cu mâna, şi Don a spus că mi-e teamă doar pentru că am căzut odată demult şi am murit şi că nu trebuie să-mi mai fie frică. Vreau să devin pilot, bunicule! Voi avea un avion şi-mi voi repara singură motorul, voi zbura peste tot şi voi face curse. Pot, bunicule?"

Shimoda i-a zâmbit bătrânului şi a ridicat din umeri.

„Ţi-a spus că o să devii pilot, Sarah?"

„Nu, dar eu deja sunt pilot. Ştii doar că mă pricep la motoare!"

„Ei bine poţi să mai discuţi asta cu maică-ta. E timpul ca noi să mergem acasă."

Amândoi ne-au mulţumit şi s-au îndreptat către staţie, unul mergând, celălalt alergând, ambii schimbaţi de cele întâmplate pe câmpul cu fân şi pe cer.

Două automobile au sosit, apoi altul şi ne-au înconjurat o mulţime de oameni care voiau să vadă Ferris-ul de la înălţime. Am făcut cam douăsprezece sau treisprezece curse într-o viteză ameţitoare, apoi am dat fuga la benzinăria oraşului să cumpăr combustibil pentru Fleet. Apoi alţi şi alţi pasageri şi am făcut curse complete până în asfinţit.

O inscripţie pe care o citisem undeva indica faptul că oraşul avea două sute de locuitori iar la căderea serii eram convins că zburaseră toţi în acea zi plus încă vreo câţiva din localităţile învecinate.

În euforia zborului am uitat să întreb despre Sarah şi despre cum o convinsese Don, dacă inventase povestea despre moarte sau chiar credea în ea. Şi din când în când îi studiam avionul în timp ce pasagerii urcau şi coborau. Nici o pată nicăieri, nici o picătură de ulei, părea că zboară evitând insectele pe care eu trebuia să le şterg de pe parbriz din oră în oră.

Era aproape noapte când ne-am oprit. Până am pus paie uscate în soba de cositor, până le-am acoperit cu cărbuni şi le-am aprins se întunecase de-a binelea, focul aruncând umbre luminoase de la avioanele parcate în apropiere şi de la paiele aurii din jurul nostru.

Am aruncat o privire în cutia cu alimente. „Avem supă, tocană sau spaghete, am spus. Sau pere şi piersici. Vrei nişte piersici coapte?"

„Indiferent, a spus calm. Orice sau nimic."

„Nu îţi este foame, omule? A fost o zi grea!"

„Nu mi-ai oferit nimic la care să poftesc, decât poate dacă tocana aceea este bună."

Am deschis conserva de tocană cu cuţitul meu elveţian de ofiţer în misiune, am făcut acelaşi lucru cu spaghetele şi le-am pus la încălzit.

Buzunarele îmi erau pline cu bani... acesta era pentru mine unul din cele mai plăcute momente ale zilei. Am scos bancnotele şi le-am numărat, fără să mă obosesc să le aşez frumos. Erau cam o sută patruzeci şi şapte de dolari şi am început să socotesc în gând, lucru deloc uşor pentru mine.

„Asta face... face... să vedem... patru şi doi în minte... patruzeci şi nouă de zboruri pe ziua de azi! Am făcut o sută de dolari într-o zi, Don, doar eu şi Fleet-ul! Tu trebuie să ai vreo două sute... tu transporţi de obicei câte doi la o cursă, nu-i aşa?"

„De obicei", a răspuns. „În legătură cu acel învăţător pe care îl căutai..." a spus.

„Acum nu mai caut nici un învăţător, i-am răspuns, îmi număr doar banii! Aş putea să-mi rezerv o săptămână pentru a face asta, aş putea face asta în ploaie şi în vânt timp de o săptămână bună."

S-a uitat la mine şi a zâmbit. „După ce încetezi să-ţi savurezi câştigul îmi dai şi mie tocana aceea?"





12 September 2012

Reţetă de budincă specială :)


Cantităţi şi ingrediente:

emoţii - 200 g; bătăi de inimă - 200 g; sărutări - 300 g; îmbrăţişări - 500 g.

Mod de preparare: 

Se amestecă bine îmbrăţişările cu vorbe dulci şi sărutări timp de 1/2 oră, între patru ochi. Se toarnă în cupa plăcerilor şi se poate coace sub cerul liber sau sub clar de lună sau la un hotel de o mie de stele. Se serveşte după propria plăcere.

Sfaturi:

Preparaţi singuri această budincă cu multă grijă şi dragoste. Nu gustaţi din budinca altora decât dacă aceştia vă invită. Nu fiţi îngrijoraţi dacă reţeta nu vă reuşeşte din prima încercare. Dublaţi cantităţile şi budinca va fi sigur reuşită.


03 September 2012

ILUZII - Aventurile unui Mesia reticent (1)



Există o întrebare pe care am auzit-o nu o dată după ce am publicat Pescăruşul Jonathan: „Ce vei scrie în continuare, Richard? Ce urmează după Jonathan?"

Am răspuns atunci că nu mai simt nevoia să scriu nici măcar un cuvinţel, şi că toate cărţile mele formează o singură voce care a spus lumii tot ce i-am cerut eu să spună. Cu toate că era plăcut să nu mai lucrez nopţile, mă simţeam ca şi cum aş fi suferit de foame, ca şi cum aş fi vrut să conduc din nou o maşină după mai mult timp de mers pe jos.

Încă obişnuiam ca în fiecare vară să zbor cu bătrânul meu biplan spre ţinuturile luxuriante ce mărgineau marea în vestul Americii şi să transport persoane pentru trei dolari cursa. Aşa am început să mă simt bântuit de vechi frământări - mai aveam ceva de spus.
Nu îmi place deloc să scriu. Dacă aş reuşi să întorc spatele unei idei, şi să dispar în întuneric, dacă aş reuşi să închid uşa în nas unui gând, nu aş pune vreodată mâna pe un creion.

Însă din când în când se produce în mintea mea o explozie ca de dinamită cu cioburi de sticlă şi bucăţi de cărămidă care lovesc frontal un perete şi cineva mă pândeşte dintre grămezile de moloz, mă apucă de guler şi-mi spune şoptit: „ Nu-ţi dau drumul până nu mă exprimi în cuvinte puse pe hârtie ". În acest fel m-am întâlnit cu „Iluziile".

Acolo, în acele ţinuturi, obişnuiam să stau întins şi să exersez evaporarea norilor, şi nu reuşeam să mă eliberez de acele gânduri... cum ar fi fost dacă ar fi apărut cineva care s-ar fi priceput într-adevăr la asta şi care ar fi putut să-mi explice cum funcţionează lumea mea, cum aş putea-o pătrunde. Cum ar fi fost dacă aş fi întâlnit un geniu... dacă un Siddhartha sau un Iisus ar fi venit pe pământ în zilele noastre, cu putere asupra iluziilor omeneşti izvorâtă din cunoaşterea realităţii ce se ascunde în spatele lor? Cum ar fi fost să-l cunosc personal, să piloteze şi el un biplan şi să aterizeze pe aceeaşi pajişte cu mine? Ce ar spune oare atunci, cum s-ar comporta?
 
Poate că nu ar fi ca acel Mesia de pe paginile pătate de ulei şi înverzite de firele de iarbă ale jurnalului meu, poate că nu ar spune nimic din ce se spune în această carte. Şi totuşi acel Mesia m-a învăţat multe: anume că atragem în vieţile noastre toate acele lucruri pe care le gândim, de exemplu - dac-o fi aşa, am ajuns unde sunt acum dintr-un motiv, şi tu la fel. Probabil că nu ţii în mâini această carte dintr-o coincidenţă; poate că citeşti întâmplările acestea pentru a-ţi aminti de aventuri trăite în trecut. Eu am ales să gândesc aşa. Şi am mai ales să cred că Mesia al meu aste ancorat undeva într-o altă dimensiune, nicidecum în imaginaţie, că ne priveşte pe amândoi şi râde cu poftă văzând că toate ni se întâmplă exact aşa cum a plănuit mintea noastră.

Richard Bach




1

1 A fost odată un învăţător venit pe pământ,
născut în sfântul ţinut din Indiana, crescut pe
întinderile mistice de la răsărit de Fort Wayne.

2 Învăţătorul s-a deprins cu ştiinţa lumii acesteia
în şcolile publice din Indiana, şi când s-a făcut
mare a devenit mecanic de automobile.

3. Însă învăţătorul avea o înţelepciune ce
aparţinea altor lumi, altor şcoli, altor vieţi pe care
le-a trăit. Şi-a amintit lucruri care l-au făcut să
devină înţelept şi pătrunzător, astfel că ceilalţi,
văzându-i puterea, au venit să-i ceară povaţă.

4. Învăţătorul credea că are tăria să se ajute pe
sine şi pe ceilalţi, şi simţea că asta îi era menirea,
iar oamenii, văzându-i entuziasmul, au venit la el
să-i tămăduiască de necazuri şi boli.

5. Învăţătorul credea că este bine ca fiecare om
să se considere fiu al lui Dumnezeu, şi din moment
ce şi el se considera astfel, învăţătorul chiar era
fiul lui Dumnezeu iar magazinele şi garajele unde
lucra au devenit neîncăpătoare pentru toţi aceia
care îi căutau ştiinţa şi atingerea; iar străzile
învecinate erau pline de oameni care sperau ca
umbra învăţătorului să cadă asupra lor şi să le
schimbe vieţile.
 
6. S-a întâmplat ca vreo câţiva meşteri şi
conducători de magazine să-l roage pe învăţător
să-şi lase uneltele şi să-şi vadă de drum deoarece
era atât de căutat încât nici el, nici ceilalţi mecanici
nu mai aveau loc unde să repare automobilele.
 
7. Aşa că s-a mutat la ţară iar oamenii care l-au
urmat au început să-l numească Mesia, şi făcător
de minuni; iar dacă ei credeau cu tot sufletul
că era Cel Ales, aceasta îi era cu adevărat condiţia.
 
8. Dacă se întâmpla să plouă în timp ce se  adresa
mulţimii, nici o picătură de ploaie nu se lipea de
capetele celor care îl ascultau; cei din ultimele
rânduri îi auzeau cuvintele cu aceeaşi limpezime
ca cei din primul rând, fără să fie nici o clipă
tulburaţi de fulgerele sau de tunetele din văzduh.  
Şi le vorbea numai în pilde.



9. Şi le-a spus lor:
„În noi se află puterea de a îngădui sănătatea
sau boala, bogăţia sau sărăcia, libertatea sau
sclavia. Noi le stăpânim pe toate, nimeni altcineva."
 
10. Un om din mulţime a vorbit şi a spus:
„ Uşor de spus pentru tine, Învăţătorule, pentru
tu te conduci după nişte legi străine nouă şi nu
trebuie să lucrezi. Un om obişnuit trebuie să
trudească pentru a supravieţui în această lume."
 
11. Învăţătorul i-a răspuns aşa:
„A fost odată o aşezare cu puţini locuitori în
vecinătatea izvoarelor unui râu cristalin.
 
12. Râul îşi ducea în tăcere curenţii pe lângă ei -
tineri şi bătrâni, bogaţi şi săraci, buni şi răi,
curentul mergea în voie, neştiindu-şi decât
lucirile de cristal.
 
13. Fiecare făptură se agăţa cu dârzenie de
crenguţele şi de stâncile din râu, căci agăţatul
este un mod de a supravieţui, iar cu rezistenţa
împotriva curentului ne-am născut cu toţii.

14. Însă cineva a spus într-un sfârşit:
„M-am săturat de atâta agăţat. Poate că nu-mi
pot distinge calea însă am încredere că acest
curent ştie încotro se îndreaptă şi îl voi lăsa să
mă ducă unde vrea. Tot agăţându-mă voi muri
de plictiseală. "
 
15. Celelalte creaturi au râs şi au spus: 
„Prostule! Îndrăzneşte să-ţi dai drumul şi acel
curent pe care îl venerezi te va arunca
rostogolindu-te şi strivindu-te de stânci şi
vei muri mai repede decât de plictiseală".
 
16. Temerarul însă nu le-a dat atenţie şi, inspirând
adânc, şi-a dat drumul. într-o clipă a fost luat de apa
învolburată, rostogolit şi zdrobit de stânci.
 
17. Totuşi, după un timp, cum omul refuza în
continuare să se prindă de ceva, curentul l-a ridicat
uşor la suprafaţă, s-a lovit în continuare însă nu
părea să fi simţit vreo durere.
 
18. Iar cei de pe celelalte maluri, cărora le era
necunoscut, au strigat: „Priviţi, un miracol! E unul
dintre noi şi totuşi pluteşte! Priviţi cum Mesia
a venit să ne salveze pe toţi!"
 
19. Omul purtat de curent a rostit:
„Nu sunt Mesia aşa cum nici tu nu eşti. Râului
îi place să ne poarte liber pe undele sale, trebuie
doar să îndrăznim să ne dăm drumul. Adevărata
noastră menire este această călătorie, această
aventură".

20. Aceştia au strigat în continuare „Salva­torul!!"
căţărându-se pe stânci, însă în momentul când 
l-au căutat din nou cu privirea, acesta dispăruse
iar ei au rămas singuri să compună legende despre
un Salvator."
 


***
 21. A început să se îngrijoreze când vedea mul­ţimi
de oameni strângându-se în jurul lui zi de zi, mai
aproape, mai insistenţi şi mai ameninţători ca
niciodată, când vedea că aceştia îl obligă să-i vindece
fără încetare şi să-i întreţină cu miracolele lui, să
înveţe pentru ei şi să le trăiască vieţile. Aşa că s-a
retras în acea zi în singurătate pe un vârf de deal
ascuns şi s-a rugat.

22. Şi a spus în cugetul său:
„Atotputernice, binevoieşte şi ridică de pe umerii
mei această povară, îngăduie să las de-o parte
această sarcină insu­portabilă. Nu pot trăi vieţile
altor suflete, şi totuşi mii de oameni îmi strigă să
le dăruiesc viaţa. Mă căiesc pentru ce am lăsat
să se întâmple. Şi binevoieşte dar să mă întorc
la motoarele mele şi mă lasă să trăiesc la fel ca
ceilalţi."

23. Atunci o voce îi vorbi pe acel vârf de deal,
voce care nu era nici bărbătească, nici femeiască,
nici puternică, nici slabă, doar infinit de blândă. Şi
acea voce i-a spus:
„Facă-se nu voia mea ci a ta, pentru că dorinţa ta
este şi dorinţa mea. Mergi dar şi trăieşte ca un om
şi fii mulţumit pe pământ."

24. Auzind asta, învăţătorul mult s-a bucurat, a
mulţumit şi a coborât dealul murmurând un cântec
al mecanicilor. Când oamenii l-au înconjurat cu
necazurile lor cerându-i să vindece în locul lor, să
înveţe în locul lor, să îi hrănească fără încetare din
înţelepciunea sa şi să îi distreze cu minunile lui,
acesta a zâmbit mulţimii şi le-a spus cu bucurie:
„Demisionez".

25. Pentru un moment gloata a rămas mută de
uimire.

26. El le-a spus atunci: „Dacă un om i-ar spune
lui Dumnezeu că cea mai mare dorinţă a lui este
să-i ajute cu orice preţ, pe cei aflaţi în suferinţă,
iar Dumnezeu i-ar explica ce trebuie să facă, ar
trebui ca acel om să facă întocmai cum i-a spus
Dumnezeu?''

27. „Desigur învăţătorule! Au strigat cei mulţi.
Ar trebui să sufere cu recunoştinţă în suflet chiar
şi torturile iadului dacă Dumnezeu i-o cere!"
 
28. „Nu contează deci care ar fi torturile, nici
cât de grea ar fi sarcina?"
 
29. „Onorat va fi acela care s-ar lăsa spânzurat,
glorios va fi cel care s-ar lăsa răstignit pe un copac
şi ars de viu, căci le-a răbdat pe toate din vrerea
Domnului, au spus ei."
 
30. „Şi ce aţi face, le-a răspuns învăţătorul, dacă
Dumnezeu vi s-ar arăta şi v-ar spune:
«Vă poruncesc să fiţi fericiţi pe acest pământ câte
zile veţi mai avea». Ce aţi face atunci?"

31. Şi mulţimea a tăcut năucită, o linişte deplină
s-a lăsat pe pantele dealurilor şi de-a lungul văilor
înţesate de oameni.

32. Atunci învăţătorul a spus:
„Pe cărarea către fericire vom găsi înţelepciunea
pentru care am ales viaţa aceasta. Asta am învăţat
astăzi şi am ales să vă las să vă vedeţi de drum."

33. Şi şi-a văzut de drum prin mulţime, i-a părăsit
şi a revenit la viaţa de zi cu zi, la cele obişnuite, la
maşinile lui.





Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...