2
Către mijlocul acelei veri l-am întâlnit pe Donald Shimoda. În patru ani de zbor nu mai întâlnisem un alt pilot care să facă ce făceam eu: să zboare purtat de vânt de la un oraş la altul, să transporte persoane contra cost, cu trei dolari pentru zece minute de zbor. Dar într-o zi, chiar la nord de Ferris, în Illinois, privind în jos din carlinga biplanului meu Fleet am zărit un vechi Travel Air 4000, alb cu auriu, care aterizase nici mai mult nici mai puţin decât într-un lan de fân galben verzui.
Mă mândresc cu o viaţă liberă, lipsită de griji, însă uneori mă simt singur. Am zărit biplanul unde v-am spus, m-am gândit la el preţ de câteva secunde, şi am hotărât că n-ar strica să arunc o privire. Am încetinit, am întors cârma Fleet-ului care s-a lăsat uşor la pământ o dată cu mine. Am simţit vântul printre circuite, blândeţea acelui sunet plăcut, pocniturile rare ale bătrânului motor învârtindu-şi elicea. Mi-am ridicat ochelarii de protecţie pentru a-mi savura mai bine aterizarea. O junglă de frunze verzi de porumb foşnind aproape, sclipirile unui gard şi în final doar fân cosit cât vedeai cu ochii. Am mişcat manşa, am făcut o mică rotaţie deasupra câmpului, am simţit fânul foşnind sub cauciucuri, apoi huruitul atât de familiar al pământului întărit sub roţi, încetinind, încetinind până când m-am oprit cu un zgomot scurt lângă celalalt avion. Am slăbit acceleraţia, am scos cheile din contact, elicea învârtindu-se tot mai încet până când s-a oprit de tot în liniştea acelei zile de iulie.
Pilotul acelui Travel Air era aşezat în iarbă, cu spatele rezemat de roata stângă a avionului său, privindu-mă.
Pentru o jumătate de minut l-am privit şi eu, intrigat de misterul calmului său. În locul lui n-aş fi fost atât de liniştit privind cum un alt avion aterizează pe câmp şi parchează la zece metri de mine. Am înclinat capul, plăcându-l fără să ştiu de ce.
„Pari singur" i-am spus de la distanţă.
„Şi tu la fel."
„N-aş vrea să te deranjez. Dacă am venit într-un moment nepotrivit, pot pleca."
„Nu, chiar te aşteptam."
Am zâmbit la auzul acestor cuvinte. „Scuze c-am întârziat."
„Nici o problemă."
Mi-am scos casca şi ochelarii de protecţie, am sărit din carlingă şi am păşit pe sol. Este o senzaţie plăcută după câteva ore de plutit în aer.
„Sper că îţi plac ouă cu brânză", a spus. „Ouă şi brânză şi poate o furnică." Nici o strângere de mână, nici un fel de prezentare.
Nu era un om robust. Pe umeri i se revărsa un păr mai negru decât cauciucul roţii de care se rezema. Ochi negrii de şoim, care îmi plac la un prieten dar care mă neliniştesc la un necunoscut. Ar fi putut fi un maestru de karate pe cale să efectueze cine ştie ce demonstraţie violentă.
Am acceptat un sandviş şi o cană de apă din termos. „Şi totuşi cine eşti?" am spus. „De ani de zile de când zbor nu am mai văzut unul ca mine peste câmpuri."
„Nu prea ştiu să fac altceva" a spus destul de mulţumit. „Mă pricep puţin la mecanică, la sudură, mă pricep puţin şi la caroserii; dar dacă stau într-un loc prea mult am necazuri. Aşa că am făcut aeroplanul şi am intrat în afaceri la înălţime."
„La ce fel de maşinării te pricepi? Eu eram înnebunit după tractoare diesel când eram copil."
„M-am ocupat de E-8, D-9, pentru o scurtă perioadă de timp, în Ohio".
„D-9! Mari cât casa! Joase, sistem de tracţiune dublu, e adevărat că pot muta munţii?"
„Există şi metode mai bune de a muta munţii" a răspuns cu un zâmbet care nu cred să fi durat mai mult de o zecime de secundă.
M-am sprijinit pentru un minut de aripa inferioară a zburătorului său, privindu-l. Privirea îmi era derutată de un joc de lumini din direcţia lui... era destul de greu să-l priveşti de aproape. Avea în jurul capului un fel de aură ce arunca pe pământ o umbră argintie misterioasă.
„S-a întâmplat ceva?" a întrebat.
„Ce fel de necazuri ai avut?"
„A, nimic serios. îmi place pur şi simplu să simt că trăiesc, la fel ca ţie."
Mi-am luat sandvişul şi am început să mă plimb în jurul avionului lui. Era o maşinărie din 1928 sau 1929 şi nu avea nici o zgârietură. Nici fabricile nu produc avioane la fel de noi ca acesta parcat în lanul de fân. Lustruit manual cu cel puţin douăzeci de straturi de vopsea de ulei care strălucea ca oglinda acoperind perfect nervurile din lemn ale aparatului. Sub rama carlingii era scris cu litere aurii, în engleza veche, Don iar pe certificatul de pe caseta pentru acte scria D. W. Shimoda. Sculele pentru întreţinere erau nou nouţe, instrumente originale din 1928. Manşa şi cârma din stejar lăcuit; acceleratorul, ambreiajul şi aprinderea la stânga. Nu întâlneşti zi de zi astfel de aeroplane, nici cele mai bine restaurate nu se compară cu acesta. Nici o zgârietură, nici o pată pe prelată, nici urmă de pete de ulei pe capotă. Nici un fir de fân pe podeaua din carlingă, ca şi cum mecanismul acesta n-ar fi zburat niciodată, ca şi cum s-ar fi materializat pe loc printr-o urzeală a timpului după o jumătate de secol. Am simţit un fior rece în ceafă.
„De când faci curse cu pasageri? i-am strigat de dincolo de avion."
„De vreo lună, vreo cinci săptămâni."
Minţea. Eşti de cinci săptămâni pe câmpuri şi eu nu te cunosc, în plus era obligatoriu să ai ulei pe capotă şi paie pe jos. Pe când maşinăria asta... nici urmă de ulei pe parbriz, nici urmă de paie pe extremităţile aripilor sau pe coadă, nici urmă de insecte moarte pe elice. Aceste lucruri sunt imposibile pentru un avion care zboară prin arşiţa din Illinois. Am mai studiat Travel Air-ul preţ de încă cinci minute apoi m-am aşezat în fân sub aripă cu faţa la misteriosul pilot. Nu mă temeam, încă îmi plăcea tipul şi totuşi ceva mă neliniştea.
„De ce nu-mi spui adevărul?"
„Adevărul ţi l-am spus, Richard", a spus. Şi eu aveam numele scris cu vopsea pe aeroplan.
„Prietene, nu există persoană care să transporte pasageri timp de o lună cu un Travel Air şi să nu aibă aeroplanul pătat cu ulei sau cu praf. O gaură în prelată? Pentru Dumnezeu, puţin fân pe jos?"
Mi-a zâmbit calm. „Sunt câteva lucruri pe care nu le ştii."
În momentul acela devenise un străin de pe altă planetă. Credeam ce spune însă nu găseam nici o cale de a-mi explica prezenţa acelei bijuterii de aeroplan parcată pe câmpul cu fân în plină vară.
„E adevărat. Dar va veni o zi când le voi şti pe toate. Şi atunci îţi voi lăsa ţie aeroplanul meu pentru că eu nu voi mai avea nevoie de el."
M-a privit cu interes şi şi-a ridicat sprâncenele negre. „Serios? S-auzim."
Eram încântat. Cineva voia să-mi asculte teoria!
„Cred că le-a trebuit mult timp oamenilor pentru a realiza că pot zbura, asta pentru că nu şi-au închipuit că este posibil aşa ceva şi pentru că nu aflaseră despre principiul de bază al aerodinamicii. Mie îmi place să cred că mai există un principiu: nu avem nevoie de avioane pentru a zbura, pentru a trece prin ziduri, pentru a ajunge pe alte planete. Putem învăţa să facem toate acestea fără ajutorul maşinilor. Trebuie doar să ne dorim."
„Singura înţelepciune care contează este cea pe care am obţinut-o prin experienţă, făcând ceea ce-mi place. Dacă aş ştii că există pe pământ un suflet care să mă poată învăţa mai multe decât aeroplanul meu şi decât cerul, aş da fuga chiar acum să-1 întâlnesc, sau s-o întâlnesc."
M-a fulgerat cu privirea lui. „Nu crezi că te îndrumă totuşi cineva către toate aceste lucruri pe care vrei să le cunoşti?"
„Sigur că sunt călăuzit. Întotdeauna am simţit că cineva are grijă de mine."
„Şi crezi că vei fi condus la un învăţător care te va ajuta?"
„Dacă învăţătorul nu sunt chiar eu, da."
„Poate chiar aşa se va întâmpla", a spus el.
*
Un camion modern s-a apropiat de noi, ridicând colbul într-un strat maroniu şi s-a oprit lângă fânar. Uşa s-a deschis şi a coborât un bătrân însoţit de o fată de vreo zece anişori. Pulberea cafenie plutea în aer, nici o adiere de vânt.
„Faceţi curse cu aeroplanul?" a spus omul. Câmpul fusese descoperirea lui Donald Shimoda; aşa că am păstrat tăcerea.
„Da, domnule, a răspuns acesta. Aveţi chef să zburaţi astăzi, nu-i aşa?"
„Şi dacă aş avea, ai face dumneata nişte rotocoale cu mine acolo sus?" Ochii bătrânului scânteiară, încercând să-şi dea seama dacă putem vedea dincolo de limbajul său necioplit.
„Aş putea, dacă doriţi, dacă nu, asta este."
„Şi mă gândesc că o să-mi mai luaţi şi pielea de pe mine."
„Trei dolari, domnule, pentru nouă sau zece minute de zbor. Asta înseamnă treizeci şi trei de cenţi pe minut. Şi cei mai mulţi îmi spun că merită."
Aveam ciudatul sentiment că eram lăsat deoparte, stând acolo spăşit şi ascultând cum acest individ îşi făcea treaba. Mi-a plăcut cum le-a spus pe toate la obiect. Mă obişnuisem într-atât cu vechea mea metodă de a atrage clienţii („Vă garantez că este cu zece grade mai răcoare acolo sus, oameni buni! Haideţi să vă duc unde numai îngerii şi păsările ajung. Toate acestea pentru câţiva bănuţi din buzunarele voastre..."), încât uitasem că mai există şi altele.
Există o mare tensiune, să zbori şi să atragi clienţi pentru curse în acelaşi timp. Mă cam obişnuisem însă mă urmărea constant ideea că dacă nu găsesc pasageri, nu mănânc. Azi era pentru prima dată când nu mă gândeam la mâncare şi stăteam relaxat şi priveam.
Fetiţa stătea şi ea deoparte şi privea. Blondă cu ochi căprui, cu un aer solemn, era prezentă aici doar pentru că şi bunicul ei era. Ea nu vroia să zboare.
În majoritatea cazurilor se întâmplă invers, copiii sunt nerăbdători şi bătrânii precauţi, însă cineva care trăia din curse de avion putea spune sigur că fetiţa aceea nu ar fi zburat cu noi nici dacă am fi aşteptat-o toată vara.
„Care din voi...?" a întrebat bătrânul. Shimoda şi-a turnat o cană cu apă. „Richard vă va duce. Eu sunt încă în pauza de prânz. Asta dacă nu cumva vreţi să aşteptaţi."
„Nu, domnule, sunt gata de decolare. Am putea zbura deasupra fermei mele?"
„Sigur, am intervenit. Arătaţi-mi doar direcţia în care vreţi să o luaţi." Mi-am adunat rogojina de dormit, geanta de scule şi oalele de gătit din faţa Fleet-ului, l-am ajutat pe om să urce pe scaunul pasagerului şi l-am instalat acolo. Apoi m-am strecurat în spatele carlingii şi mi-am pus centura de siguranţă.
„Don, vrei să-mi faci un vânt?"
„Sigur." Şi-a adus cana de apă cu el şi s-a postat lângă elice. „Ce vrei mai exact?"
„E încinsă şi se blochează. Mişc-o uşor. Un mic impuls va fi suficient ca să prindă viaţă."
Întotdeauna când cineva încerca să învârtă elicea Fleet-ului o făcea prea tare şi în anotimpurile cu probleme, motorul refuza să pornească. însă acest om a învârtit-o atât de uşor de parcă ar fi făcut asta de-o veşnicie. în urma impulsului s-au auzit câteva pocnituri, s-au aprins scântei în cilindri şi bătrânul motor a prins viaţă, pur şi simplu. Shimoda a revenit lângă aeroplanul său, s-a aşezat şi a început să discute cu fetiţa.
După o explozie grozavă de cai putere şi paie zburătoare, Fleet-ul era în aer urcând la treizeci de metri (dacă mă lasă motorul, aterizăm în lanul de porumb), la o sută cincizeci de metri (de aici am putea ateriza din nou în fân... şi păşunea pentru vaci e la vest), la două sute patruzeci de metri urmez indicaţiile bătrânului şi ne ridicăm în continuare prin vântul de sud-vest.
În trei minute de zbor am înconjurat o fermă, hambare de culoarea cărbunilor încinşi, o casă de culoarea fildeşilor aşezată într-o mare de verdeaţă. Grădina din spatele casei era sursa de hrană: cultivaseră porumb, salată verde şi roşii.
Omul din faţa carlingii privea în jos pe după aripile şi printre circuitele Fleet-ului în timp ce ne roteam deasupra acelei aşezări.
O femeie purtând un şorţ alb peste o rochie albastră ne-a făcut cu mâna de pe verandă. Omul i-a răspuns în acelaşi fel. Probabil că vor povesti mai târziu despre cât de bine s-au putut vedea unul pe celălalt având între ei cerul.
Bătrânul m-a privit apoi şi a dat din cap în semn că a fost suficient, că îmi mulţumeşte şi că puteam să ne întoarcem.
Am zburat într-un cerc larg deasupra Ferris-ului pentru ca oamenii să afle că se făceau zboruri şi am coborât cu mişcări spiralate către câmpul cu fân ca să le arăt exact unde să vină. Şi cum alunecam uşor spre pământ, imediat după ce am trecut peste lanul de porumb, Travel Air-ul s-a înălţat şi s-a îndreptat imediat către ferma pe care o părăsisem.
Am mai zburat o dată demult într-un parc cu cinci avioane, şi pentru un moment am avut un sentiment de încurcătură şi înghesuială... un avion se ridica plin cu pasageri, altul ateriza. Am atins pământul cu un huruit uşor şi ne-am oprit la capătul îndepărtat al lanului, aproape de drum.
Motorul s-a oprit, omul şi-a desfăcut centura de siguranţă şi l-am ajutat să coboare. Şi-a scos un portofel din haină şi a numărat bancnotele, dând din cap.
„A fost o cursă pe cinste, băiete."
„Cred şi eu. Noi nu vindem decât marfă bună."
„Prietenul tău este cel care vinde!"
„Cum?"
„Îţi spun, prietenul tău fac rămăşag că ar putea vinde şi flori grădinarului."
„Ce te face să spui asta?"
„Copila mea, desigur. O cursă cu avionul pentru nepoata mea, Sarah!" în timp ce spunea asta privea Travel Air-ul, un punct argintiu plutind în spirale deasupra fermei. A vorbit cu calmul omului care tocmai a observat că ramurile fără viaţă din curte au înmugurit şi vor da roade bune.
„De când s-a născut, fetei ăsteia i-a fost frică de înălţimi ca de moarte. Ţipă. E înfricoşată. Dacă o pui să urce în copac, îi vin gărgăunii. Nu urcă nici pe scară prea sus, nu ar urca la înălţime nici dacă potopul ar umple curtea. îi plac mult maşinăriile, nu îi e teamă de animale, dar să n-audă de înălţimi! Şi acum uite-o cum pluteşte în văzduh."
A continuat să vorbească despre nepoata sa în alte momente deosebite; şi-a amintit de timpurile când furtuni mari scuturau hambarele în Galesburg, despre Monmouth care pilota biplane ca şi noi acum doar că făcea tot felul de cascadorii.
Priveam cum îndepărtatul Travel Air se face tot mai mare, cum coboară în cercuri abrupte pe care nu le-aş executa niciodată având la bord o fetiţă căreia îi este frică de înălţimi şi atingând pământul într-o aterizare greu de urmărit chiar şi numai cu privirea. Trebuie că Donald Shimoda a zburat mult ca să poată aduce la sol un Travel Air în acest fel.
Aeroplanul rulă uşor şi se opri lângă noi, elicea s-a oprit uşor cu un clinchet. M-am uitat atent. Nu era nici urmă de insecte pe elice. Nici măcar o muscă nu fusese ucisă de acea lamă de doi metri şi jumătate.
Am sărit să-i ajut, am desfăcut centura fetei, i-am deschis uşa îngustă din faţa carlingii şi i-am arătat unde să păşească pentru a nu-şi prinde piciorul.
„Cum ţi-a plăcut?" am întrebat.
Nici nu m-a auzit.
„Bunicule, nu mi-a fost frică! Nu mi-a fost frică, sincer! Casa arăta ca o jucărioară şi bunica îmi făcea semne cu mâna, şi Don a spus că mi-e teamă doar pentru că am căzut odată demult şi am murit şi că nu trebuie să-mi mai fie frică. Vreau să devin pilot, bunicule! Voi avea un avion şi-mi voi repara singură motorul, voi zbura peste tot şi voi face curse. Pot, bunicule?"
Shimoda i-a zâmbit bătrânului şi a ridicat din umeri.
„Ţi-a spus că o să devii pilot, Sarah?"
„Nu, dar eu deja sunt pilot. Ştii doar că mă pricep la motoare!"
„Ei bine poţi să mai discuţi asta cu maică-ta. E timpul ca noi să mergem acasă."
Amândoi ne-au mulţumit şi s-au îndreptat către staţie, unul mergând, celălalt alergând, ambii schimbaţi de cele întâmplate pe câmpul cu fân şi pe cer.
Două automobile au sosit, apoi altul şi ne-au înconjurat o mulţime de oameni care voiau să vadă Ferris-ul de la înălţime. Am făcut cam douăsprezece sau treisprezece curse într-o viteză ameţitoare, apoi am dat fuga la benzinăria oraşului să cumpăr combustibil pentru Fleet. Apoi alţi şi alţi pasageri şi am făcut curse complete până în asfinţit.
O inscripţie pe care o citisem undeva indica faptul că oraşul avea două sute de locuitori iar la căderea serii eram convins că zburaseră toţi în acea zi plus încă vreo câţiva din localităţile învecinate.
În euforia zborului am uitat să întreb despre Sarah şi despre cum o convinsese Don, dacă inventase povestea despre moarte sau chiar credea în ea. Şi din când în când îi studiam avionul în timp ce pasagerii urcau şi coborau. Nici o pată nicăieri, nici o picătură de ulei, părea că zboară evitând insectele pe care eu trebuia să le şterg de pe parbriz din oră în oră.
Era aproape noapte când ne-am oprit. Până am pus paie uscate în soba de cositor, până le-am acoperit cu cărbuni şi le-am aprins se întunecase de-a binelea, focul aruncând umbre luminoase de la avioanele parcate în apropiere şi de la paiele aurii din jurul nostru.
Am aruncat o privire în cutia cu alimente. „Avem supă, tocană sau spaghete, am spus. Sau pere şi piersici. Vrei nişte piersici coapte?"
„Indiferent, a spus calm. Orice sau nimic."
„Nu îţi este foame, omule? A fost o zi grea!"
„Nu mi-ai oferit nimic la care să poftesc, decât poate dacă tocana aceea este bună."
Am deschis conserva de tocană cu cuţitul meu elveţian de ofiţer în misiune, am făcut acelaşi lucru cu spaghetele şi le-am pus la încălzit.
Buzunarele îmi erau pline cu bani... acesta era pentru mine unul din cele mai plăcute momente ale zilei. Am scos bancnotele şi le-am numărat, fără să mă obosesc să le aşez frumos. Erau cam o sută patruzeci şi şapte de dolari şi am început să socotesc în gând, lucru deloc uşor pentru mine.
„Asta face... face... să vedem... patru şi doi în minte... patruzeci şi nouă de zboruri pe ziua de azi! Am făcut o sută de dolari într-o zi, Don, doar eu şi Fleet-ul! Tu trebuie să ai vreo două sute... tu transporţi de obicei câte doi la o cursă, nu-i aşa?"
„De obicei", a răspuns. „În legătură cu acel învăţător pe care îl căutai..." a spus.
„Acum nu mai caut nici un învăţător, i-am răspuns, îmi număr doar banii! Aş putea să-mi rezerv o săptămână pentru a face asta, aş putea face asta în ploaie şi în vânt timp de o săptămână bună."
S-a uitat la mine şi a zâmbit. „După ce încetezi să-ţi savurezi câştigul îmi dai şi mie tocana aceea?"
