SUNT FATA ÎMPĂRATULUI ROŞ. NU L-AŢI VĂZUT CUMVA PE HARAP-ALB?

Unii spun că tata, împăratul Roş, având inimă haină, nu se mai satură de a vărsa sânge omenesc; se spune despre el că e un om pâclişit şi răutăcios la culme: nu are milă de om nici cât de un câine. Dar vorba ceea: "La unul fără suflet trebuie unul fără de lege". Nădăjduiesc totuşi că i-a veni cineva vreodată de hac, şi-o mai da şi el peste oameni, nu peste butuci, ca până acum. 

Trandafirul alb

Motto: ''Limpede nu vezi decât cu inima. 

Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor.'' 

(''Micul Prinţ'')

Un soldat, înainte de a pleca pe front, s-a dus la bibliotecă şi a cerut o carte. Era o carte de poezii. A citit cartea care a avut un impact foarte mare asupra sa. Dar ce l-a impresionat mai mult decât cartea erau comentariile pe care cineva le

"Doar acesta este potrivit!"

Regele şi băiatul care face curat

(activati subtitrarea în lb română cu butonul CC)

MÂINI (iubire de frate şi viaţa iubirii privită prin jocul mâinilor)

Iubire de frate

În secolul al XV-lea, într-un mic orăşel german locuia o familie care avea 18 copii. 18! Pentru a-şi întreţine familia, tatăl - bijutier de profesie - era nevoit să lucreze chiar şi 18 ore pe zi pentru a le oferi mâncare. În plus el se mai ocupa şi cu orice altceva găsea de lucru prin vecinătate.

Când omul a fost om...

Un băiat veni la tatăl său voind să se joace. Acesta însă nu avea timp și nici chef să se joace cu copilul. Asa că, se gândi cum ar putea să ocupe copilul. El găsi într-o revistă o fotografie complicată și detaliată a pământului, o rupse în multe bucatele și i-o dădu copilului să refacă fotografia, gândindu-se că este un puzzle atât de complicat, încât copilul va fi ocupat o vreme.

Băiatul se retrase într-un colt și începu să facă puzzle-ul.

Abia trecuseră câteva minute că el veni la tatăl său și ii arata fotografia completă. Tatălui nu-i veni să creadă și îl întrebă pe copil cum de reușise să refacă atât de repede fotografia. Copilul răspunse:

"Pe partea cealaltă era fotografia unui om. Am făcut omul și când omul a fost om, atunci a devenit și lumea, lume".

Să privim prin ochii lui Dumnezeu

Trăia odată în Muntele Athos un călugăr, care locuia în Karyes. El bea şi se îmbăta în fiecare zi, scandalizând pelerinii.

În cele din urmă a murit şi acest lucru i-a uşurat pe o parte dintre credincioşi, ei mergând şi spunându-i încântaţi părintelui Paisie Aghioritul că s-a rezolvat în cele din urmă această problemă uriaşă.

Părintele Paisie le-a răspuns că el ştia despre moartea călugărului, fiindcă a văzut un batalion întreg de îngeri care au venit să ridice sufletul acestuia. Pelerinii au fost uimiţi, iar unii au protestat şi au încercat să-i explice mai bine părintelui despre cine este vorba, gândindu-se că bătrânul nu a înţeles.

Stareţul Paisie le-a explicat însă: „Acest călugăr s-a născut în Asia Mică, pe vremea când turcii încă mai adunau toţi băieţii din locurile luate în stăpânire. Ca să nu rămână fără el, părinţii îl luau cu ei la seceriş, şi ca să nu plângă şi să-i lase să muncească, îi puneau raki (*rachiu) în lapte ca el să doarmă. Prin urmare, el a crescut şi a ajuns un alcoolic fără voia lui. La un moment dat a găsit un bătrân care i-a spus să facă metanii şi rugăciuni în fiecare noapte şi s-o implore pe Fecioara să-l ajute să scadă câte un pahar din băutura lui zilnică.

După un an a reuşit, cu pocăinţă şi luptă, să ajungă de la 20 de pahare de băutura la 19 pahare. Lupta a continuat pe parcursul anilor şi în cele din urmă a ajuns la 2-3 pahare, din care el tot se îmbăta.

Lumea a văzut, de-a lungul timpului, un călugăr alcoolic care scandaliza pelerinii, dar Dumnezeu a văzut un luptător, care a dus o bătălie lungă pentru a reduce patima sa.”

 

 

 (sursa: rodica-purniche.ro/horoscopul-zilei/)

 

Darul Umilinţei

Sfânta Maria, cu pruncul Iisus în braţe, s-a hotărât să vină pe Pământ ca să viziteze o mănăstire. Călugării, mândri foarte,  au făcut un şir lung şi fiecare s-a înfăţişat în faţa Sfintei Fecioare pentru a I se închina. Unul a declamat poeme frumoase, altul I-a arătat miniaturile sale pentru Biblie, al treilea I-a recitat numele tuturor sfinţilor. Şi aşa unul după altul, fiecare călugăr şi-a adus omagiul Maicii Domnului şi Pruncului Iisus.

Dar ultimul din şir era cel mai umil călugăr din mănăstire, care niciodată nu învăţase înţeleptele scrieri ale epocii. Părinţii lui fuseseră oameni simpli care lucrau la un vechi circ din împrejurimi, şi tot ce-l putuseră învăţa era să arunce mingi în sus şi să facă câteva jonglerii.

Când a venit rândul acestuia, ceilalţi călugări au vrut să pună capăt închinăciunilor, pentru că fostul scamator nu avea nimic important de spus şi putea strica imaginea mănăstirii. Dar călugărul simţea, în adâncul sufletului, o dorinţă arzătoare să dăruiască ceva lui Iisus şi Sfintei Fecioare.

Ruşinat, simţind privirea mustrătoare a fraţilor lui, a scos câteva portocale din sutană şi a început să le arunce în sus şi să jongleze cu ele, aşa cum ştia el.

Şi doar în acel moment Pruncul Iisus a zâmbit şi a început a bate din palme în braţele Sfintei Marii. Şi Maica Domnului numai lui i-a întins braţele, lăsându-l să-l atingă pe Prunc.

***

Viaţa este Umilinţă, mai ales pentru fiinţele umane care sunt dispuse să o îmbrăţişeze, cu iubire nesfârşită, cât mai des, aprofundând-o în felul acesta pentru a-i descoperi tainele.

Umilinţa este şi rămâne întotdeauna antidotul cel mai sigur

împotriva orgoliului.

Umilinţa este începutul înţelepciunii şi totodată ea este şi rămâne

o adevărată piatră de încercare a meritului.

Umilinţa este şi rămâne, împreună cu iubirea, rădăcina oricărui bine divin

şi a tuturor binefacerilor dumnezeieşti care o însoţesc.

În aproape orice situaţie, virtutea este umilinţă;

atunci când se manifestă din plin în inimă, ea ni se revelează ca fiind

ceva profund, insondabil.

În cazul celui care oferă ajutor, umilinţa este bunăvoinţă,

iubire şi compasiune.

În vorbire, umilinţa este sinceritate spontană.

În cazul aceluia care îi conduce sau îi ghidează pe ceilalţi,

umilinţa este ordine şi dreptate.

În cazul acţiunilor divine, binefăcătoare, umilinţa este abilitate,

şi ea se manifestă într-un mod armonios, exact aşa cum se cuvine,

în cazul fiecărei ocazii binevenite.

Atunci când nu se angajează în lupte care nu sunt îndreptăţite,

umilinţa este admirabilă şi cu adevărat ireproşabilă.

Fiinţa umană care ajunge la o reală cunoaştere de sine nu se consideră niciodată mai mare decât este ea cu adevărat în proprii săi ochi şi nu se mai lasă amăgită de o deşartă plăcere, în cazul laudelor care îi sunt, eventual, aduse de alte fiinţe umane. O asemenea fiinţă umană consideră, într-un mod înţelept, că este cu mult mai de preţ să fii un umil virtuos decât un bogat orgolios.

Cei înţelepţi afirmă că o faptă bună, oricât de mică sau de neînsemnată ar fi, atunci când este înfăptuită de noi cu umilinţă, în secret, fără a fi însufleţiţi de dorinţa ca ceilalţi să o cunoască, este cu mult mai plăcută în faţa lui Dumnezeu decât zece alte fapte bune care sunt făcute

datorită dorinţei de a ne face cunoscuţi.

 

(povestire de Palo Coelho si citate de Gregorian Bivolaru)

Zeiţa Vânătorii - o poveste despre iubirea din noi

Artemis era zeiţa supremă a vânătorii, căci ea ştia să vâneze fără nici un efort. Ea îşi putea împlini foarte uşor nevoile şi trăia într-o armonie perfectă cu pădurea. Toate vietăţile din pădure o iubeau pe Artemis, şi considerau că a fi vânat de ea este o adevărată onoare. Artemis nu părea să vâneze vreodată. Tot ceea ce îşi dorea venea direct la ea. Aşa se explică de ce era cea mai bună în arta vânătorii, dar pe de altă parte ea însăşi era o pradă foarte dificilă. Forma ei animală era aceea a unei căprioare magice, aproape imposibil de vânat.

Artemis trăia într-o armonie perfectă cu pădurea, până când într-o zi regele i-a dat o poruncă lui Hercule, fiul lui Zeus, aflat în căutarea propriei sale transcendenţe. Porunca era ca Hercule să vâneze căprioara magică a Artemisei. Hercule nu a refuzat, căci el era fiul neînvins până atunci al lui Zeus. El s-a dus aşadar în pădure să vâneze căprioara. Aceasta l-a văzut pe Hercule, dar nu s-a temut de el. Ea l-a lăsat pe Hercule să se apropie de ea, dar când acesta a încercat să o captureze, a fugit. Singura şansă a lui Hercule de a prinde căprioara era să devină un vânător mai bun decât Artemis.

El l-a chemat în ajutor pe Hermes, mesagerul zeilor, cea mai rapidă fiinţă din univers, şi l-a rugat să îi împrumute aripile sale. Acum Hercule era la fel de rapid ca şi Hermes, şi în curând prada cea valoroasă se afla în mâinile sale. Vă puteţi imagina reacţia Artemisei. Fusese vânată de Hercule, şi evident că dorea să se răzbune. Dorea să-l vâneze la rândul ei pe Hercule, şi a făcut tot ce i-a stat în puteri să-l captureze, dar între timp, Hercule devenise el însuși cea mai dificilă pradă între toate. Hercule era perfect liber, şi oricât de mult a încercat, Artemis nu a reușit să-l captureze.

Artemis nu avea nevoie de Hercule. Dar ea a simțit o nevoie puternică de a-l avea. Totul nu era decât o iluzie. Ea a crezut că s-a îndrăgostit de Hercule şi l-a dorit pentru ea. Singurul gând care i-a mai rămas în minte a fost acela de a pune mâna pe Hercule, iar pe măsură ce acest gând se transforma într-o obsesie, ea şi-a pierdut fericirea.

Artemis a început să se schimbe. Nu mai era în armonie cu pădurea, căci acum vâna pentru plăcerea de a prinde prada. Artemis şi-a încălcat propriile reguli şi a devenit un prădător. Animalele au început să se teamă de ea; întreaga pădure o respingea, dar Artemisei nu-i păsa. Ea nu mai vedea adevărul, căci nu se mai gândea la altceva decât la Hercule.

Hercule avea multe sarcini de îndeplinit, dar câteodată se mai ducea în pădure să o viziteze pe Artemis. De fiecare dată când făcea acest lucru, Artemis făcea tot ce-i stătea în puteri pentru a-l captura. Atunci când era împreună cu Hercule ea era extrem de fericită, dar ştia că el urma să plece, aşa că a devenit geloasă şi posesivă. Atunci când Hercule pleca de lângă ea, suferea şi plângea. Îl ura pe Hercule, dar îl şi iubea totodată.

Hercule nici nu bănuia ce se petrecea în mintea Artemisei; el nu şi-a dat seama că ea îl vâna. Mintea lui nu putea să accepte că şi el ar putea fi o pradă. Hercule o iubea şi o respecta pe Artemis, dar nu acest lucru îl dorea ea. Artemis dorea să-l controleze, să îl vâneze aşa cum face un prădător. Evident, toată lumea din pădure a observat diferenţa, mai puțin ea. Ea a rămas convinsă că este zeiţa supremă a vânătorii. Nu şi-a dat seama că a căzut. Nu a realizat că pădurea s-a transformat dintr-un paradis într-un iad, căci odată cu ea au căzut şi ceilalţi vânători; au devenit cu toţii prădători.

Într-o zi, Hermes şi-a asumat forma unui animal, şi tocmai când Artemis era pe punctul de a-l distruge, el a redevenit zeu, iar ea şi-a redescoperit înţelepciunea pierdută. Hermes i-a dat astfel de înţeles că a căzut. După ce şi-a recăpătat conştiinţa de sine, Artemis s-a dus la Hercule să-şi ceară iertare. Cauza căderii ei fusese importanţa de sine. În timp ce vorbea cu Hercule, ea şi-a dat seama că nu-l ofensase niciodată, căci el nu ştia ce se petrecea în mintea ei. Apoi, Artemis a privit în jur şi a văzut ce făcuse din pădurea ei dragă. Şi-a cerut iertare de la fiecare floare şi de la fiecare animal, şi a redescoperit astfel iubirea.

Şi astfel, Artemis a redevenit zeiţa supremă a vânătorii.

***

V-am spus această poveste pentru a scoate în evidenţă faptul că noi toţi suntem vânători, dar simultan suntem şi o pradă. Ce anume vânăm? Noi vânăm tot ceea ce ne poate satisface nevoile. Atunci când mintea se identifică cu trupul, aceste nevoi sunt foarte iluzorii şi de cele mai multe ori ele nu pot fi îndeplinite. Atunci când vânăm nevoile ireale ale minţii, noi devenim prădători, căci vânăm ceva ce nu avem cu adevărat nevoie.

Oamenii vânează iubirea. Ei simt nevoia să facă acest lucru deoarece sunt convinşi că iubirea le lipseşte. Nedându-şi seama că iubirea există în inima lor, ei o vânează la alte persoane, deşi acestea sunt la fel ca ei, inconştiente de iubirea din inima lor. Nimeni nu se iubeşte pe sine, deci cum ar putea ei să iubească pe altcineva? Oamenii îşi creează astfel o nevoie foarte mare, care nu este reală, şi continuă să o vâneze, dar în locuri greşite, căci nici ceilalţi oameni nu au iubirea pe care o caută ei.

Când a devenit conștientă de căderea ei, Artemis a redevenit cea care fusese, fiindcă ceea ce căuta ea se afla deja în interiorul ei. Acelaşi lucru este valabil pentru noi toţi, căci noi suntem precum Artemis după cădere şi înainte de mântuire. Noi vânăm iubire.

Vânăm dreptate şi fericire. Îl vânam pe Dumnezeu, dar Dumnezeu se află în interiorul nostru.

Povestea vânătorii căprioarei magice ne învaţă că noi trebuie să practicăm vânătoarea în interiorul nostru. Aceasta este esenţa poveştii. Dacă vă veţi aminti de povestea Artemisei, veţi descoperi iubirea dinlăuntrul dumneavoastră. Oamenii care se vânează reciproc pentru iubire nu vor fi niciodată satisfăcuţi; ei nu vor găsi niciodată iubirea de care au nevoie alături de alţi oameni. Cea care simte această nevoie este mintea, dar nimeni nu poate împlini nevoia minţii, căci iubirea nu este acolo. Ea nu este niciodată acolo.

Iubirea pe care o căutăm cu toţii se află în interiorul nostru, dar este o pradă greu de cucerit. Este atât de dificil să vânezi în interiorul tău pentru a scoate la lumină iubirea care există acolo. Pentru aceasta, trebuie să fii foarte rapid, la fel de rapid ca şi Hermes, căci dacă nu te concentrezi perfect, totul te poate distrage de la scopul tău. Tot ceea ce îţi captează atenţia te împiedică să îţi atingi scopul: să vânezi prada, adică iubirea din interiorul tău. Cine reuşeşte să o captureze îşi dă însă seama că iubirea din interiorul lui creşte din ce în ce mai puternică, împlinindu-i toate nevoile. El descoperă astfel fericirea.

(fragmente din ''Arta de a iubi'' de Don Miguel Ruiz)

Cocoaşa iubirii

Iubirea plină de transfigurare

învinge prejudecăţile

       Moise Mendelssohn, bunicul cunoscutului compozitor german, a fost un bărbat departe de a fi chipeş. Dimpotrivă, pe lângă faptul că era mic de statură, avea o cocoaşă grotescă.
       Într-o zi

Călătorie într-un paradis astral

   

       "Luna ardea drept în faţă, astfel încât ochii ei albaştri străluceau mai tare şi clipeau ca şi loviţi de razele soarelui...

       — Haide dar, zise ea încunjurând gâtul meu cu braţele ei albe şi punându-şi gura pe gura mea.

       Sărutarea mă umpluse de geniu şi de putere creatoare. Astfel îmbrăţişaţi, aruncai neagra şi strălucita mea mănta peste umerii ei albi, i-nconjurai talia c-un braţ, strângând-o tare la pieptul şi la gura mea, iar cu cealaltă mână fluturând cealaltă parte a mantalei ne ridicam încet, încet prin aerul luciu şi strălucit de razele lunii, prin nourii verzui ai cerului, prin roiurile de stele, prin ploaia de raze -până ce ajunserăm în lună. 

Femeia deşertului

       ― De-a doua zi de cînd ne-am întîlnit, spuse Fatima, mi-ai vorbit de iubirea ta. Apoi m-ai învăţat lucruri frumoase, cum ar fi Limbajul şi Sufletul Lumii. Toate astea m-au făcut să devin, încet-încet, o parte din tine.

       Tânărul îi auzea vocea, şi o găsea mai frumoasă decît foşnetul vîntului în frunzişul curmalilor.

       ― E mult de cînd vin aici la fîntînă să te aştept. De cînd eram copilă visam

Magicianul

Indra - The Dreamer
   
 

 L-am întâlnit pe malul mării... mai întâi, a tranformat un bulgăre de nisip într-o portocală, a transformat apoi, pe rând, o sămânţă într-o floare, un stejar într-un pumn de cenuşă, un strop de ploaie într-un torent. Părea că se joacă.

L-am urmarit apoi, înfrigurată, cum preschimbă