Sfânta Maria, cu pruncul Iisus în braţe, s-a hotărât să vină pe Pământ ca să viziteze o mănăstire. Călugării, mândri foarte, au făcut un şir lung şi fiecare s-a înfăţişat în faţa Sfintei Fecioare pentru a I se închina. Unul a declamat poeme frumoase, altul I-a arătat miniaturile sale pentru Biblie, al treilea I-a recitat numele tuturor sfinţilor. Şi aşa unul după altul, fiecare călugăr şi-a adus omagiul Maicii Domnului şi Pruncului Iisus.
Dar ultimul din şir era cel mai umil călugăr din mănăstire, care niciodată nu învăţase înţeleptele scrieri ale epocii. Părinţii lui fuseseră oameni simpli care lucrau la un vechi circ din împrejurimi, şi tot ce-l putuseră învăţa era să arunce mingi în sus şi să facă câteva jonglerii.
Când a venit rândul acestuia, ceilalţi călugări au vrut să pună capăt închinăciunilor, pentru că fostul scamator nu avea nimic important de spus şi putea strica imaginea mănăstirii. Dar călugărul simţea, în adâncul sufletului, o dorinţă arzătoare să dăruiască ceva lui Iisus şi Sfintei Fecioare.
Ruşinat, simţind privirea mustrătoare a fraţilor lui, a scos câteva portocale din sutană şi a început să le arunce în sus şi să jongleze cu ele, aşa cum ştia el.
Şi doar în acel moment Pruncul Iisus a zâmbit şi a început a bate din palme în braţele Sfintei Marii. Şi Maica Domnului numai lui i-a întins braţele, lăsându-l să-l atingă pe Prunc.
***
Viaţa este Umilinţă, mai ales pentru fiinţele umane care sunt dispuse să o îmbrăţişeze, cu iubire nesfârşită, cât mai des, aprofundând-o în felul acesta pentru a-i descoperi tainele.
Umilinţa este şi rămâne întotdeauna antidotul cel mai sigur
împotriva orgoliului.
Umilinţa este începutul înţelepciunii şi totodată ea este şi rămâne
o adevărată piatră de încercare a meritului.
Umilinţa este şi rămâne, împreună cu iubirea, rădăcina oricărui bine divin
şi a tuturor binefacerilor dumnezeieşti care o însoţesc.
În aproape orice situaţie, virtutea este umilinţă;
atunci când se manifestă din plin în inimă, ea ni se revelează ca fiind
ceva profund, insondabil.
În cazul celui care oferă ajutor, umilinţa este bunăvoinţă,
iubire şi compasiune.
În vorbire, umilinţa este sinceritate spontană.
În cazul aceluia care îi conduce sau îi ghidează pe ceilalţi,
umilinţa este ordine şi dreptate.
În cazul acţiunilor divine, binefăcătoare, umilinţa este abilitate,
şi ea se manifestă într-un mod armonios, exact aşa cum se cuvine,
în cazul fiecărei ocazii binevenite.
Atunci când nu se angajează în lupte care nu sunt îndreptăţite,
umilinţa este admirabilă şi cu adevărat ireproşabilă.
Fiinţa umană care ajunge la o reală cunoaştere de sine nu se consideră niciodată mai mare decât este ea cu adevărat în proprii săi ochi şi nu se mai lasă amăgită de o deşartă plăcere, în cazul laudelor care îi sunt, eventual, aduse de alte fiinţe umane. O asemenea fiinţă umană consideră, într-un mod înţelept, că este cu mult mai de preţ să fii un umil virtuos decât un bogat orgolios.
Cei înţelepţi afirmă că o faptă bună, oricât de mică sau de neînsemnată ar fi, atunci când este înfăptuită de noi cu umilinţă, în secret, fără a fi însufleţiţi de dorinţa ca ceilalţi să o cunoască, este cu mult mai plăcută în faţa lui Dumnezeu decât zece alte fapte bune care sunt făcute
datorită dorinţei de a ne face cunoscuţi.
(povestire de Palo Coelho si citate de Gregorian Bivolaru)
1 comment:
foarte frumoasa si necesara pentru transformarea mea aceasta postare!
Post a Comment