"Trebuie să tindem mereu spre realizarea ideii de bine, generozitate şi frumuseţe, nici-o operă literară nu poate trăi fără ele. Cu cât timpurile sunt mai barbare, mai înveninate de ură şi mai iraţionale, cu atât intelectualul este dator să cultive sufletul lui într'un sens moral şi să se opună curentului. Iartă-mă că predic, dar spectacolul degradării umane mă îngrozeşte şi mă face să mă tem pentru tine, cum te temi totdeuna pentru cei iubiţi într'o vreme de molimă."
(Scrisoare către Eusebiu Camilar, 27 august 1939, Costiujeni)
(Scrisoare către Eusebiu Camilar, 27 august 1939, Costiujeni)
"Când citeai poeziile ei, necunoscând-o, nu puteai nici măcar bănui ce fire veselă
avea: în versuri răsuna tristeţe multă şi gravă... Cum se împăcau aceste două feţe? Lumina şi umbra convieţuiau în totală armonie. Artist înnăscut, simţea că trebuie să se ţină departe de sinceritatea impudică a confesiunii directe, de mărturisirea spontană şi uneori necugetată, care mută povara pe sufletul altuia, relatându-şi jurnalistic necazurile culese la cald şi spuse de-a dreptul, sub formă de veşti din infernul personal. Veselia diurnă îi filtra, dar îi şi potenţa tristeţea. Structurată în adâncime, ca o eclipsă, când între Soare şi Terra se interpune Luna, iar sus se iveşte „soarele negru al melancoliei”, Magda avea forţa care se naşte din echilibrul energetic al contrariilor. Ştia din experienţă că oamenii nu vor să plângă, ci să râdă ori să fie mângâiaţi. Râsul, o altă faţetă a hohotului de plâns, e mai greu de stârnit, iar a mângâia e un har pe care puţini îl au, de obicei doar aceia care au suferit. Din îmbinarea între râs vădit şi plâns ascuns, izvora profundul ei farmec. Nu alesese calea egoistă şi usoară a celor care se gândesc doar la durerea lor, afişându-si nefericirea, în loc să-şi menajeze aproapele. Ea făcea mai mult: încerca să-i vindece pe cei din jur de melancolia vieţii, ca si cum rostul ei pe lume era să nu-i lase pe ceilalţi să-şi risipească lacrimile.
avea: în versuri răsuna tristeţe multă şi gravă... Cum se împăcau aceste două feţe? Lumina şi umbra convieţuiau în totală armonie. Artist înnăscut, simţea că trebuie să se ţină departe de sinceritatea impudică a confesiunii directe, de mărturisirea spontană şi uneori necugetată, care mută povara pe sufletul altuia, relatându-şi jurnalistic necazurile culese la cald şi spuse de-a dreptul, sub formă de veşti din infernul personal. Veselia diurnă îi filtra, dar îi şi potenţa tristeţea. Structurată în adâncime, ca o eclipsă, când între Soare şi Terra se interpune Luna, iar sus se iveşte „soarele negru al melancoliei”, Magda avea forţa care se naşte din echilibrul energetic al contrariilor. Ştia din experienţă că oamenii nu vor să plângă, ci să râdă ori să fie mângâiaţi. Râsul, o altă faţetă a hohotului de plâns, e mai greu de stârnit, iar a mângâia e un har pe care puţini îl au, de obicei doar aceia care au suferit. Din îmbinarea între râs vădit şi plâns ascuns, izvora profundul ei farmec. Nu alesese calea egoistă şi usoară a celor care se gândesc doar la durerea lor, afişându-si nefericirea, în loc să-şi menajeze aproapele. Ea făcea mai mult: încerca să-i vindece pe cei din jur de melancolia vieţii, ca si cum rostul ei pe lume era să nu-i lase pe ceilalţi să-şi risipească lacrimile.
…
În viaţa de toate zilele, momentele cele mai solemne, mai dramatice, le înviora cu un zâmbet. Când alţii în situatia ei ar fi plâns ori ar fi încremenit încruntaţi, ea râdea! Printr-o extraordinară putere, izvorâtă din marea ei generozitate, a fost în stare să-i facă pe ceilalţi să râdă chiar si atunci când înăbuşitoarea boală de inimă ajunsese aproape de culme. Râdea pentru a-i scuti pe cei din jur de tristeţe, ori, cel puţin, pentru a le atenua disperarea. Era înconjurată de o aură de umor, care făcea parte din frumuseţea, din farmecul ei. Umorul altoit pe tragismul existenţei dă vieţii si scrisului ei o lumină eroică, poate mai mult, sau cel putin la fel, ca implicarea în diversele cauze ale celor năpăstuiţi.
…
S-a născut în Duminica Tomii, la orele trei după amiază, probabil la spitalul Socola, unde lucrau şi locuiau părinţii ei, la marginea oraşului. Tocmai atunci, în ocolul primăriei, scriau ziarele, zburda, ca însăşi ursita ei nerăbdătoare, un mânz rătăcit, roib, cu coama şi coada neagră: întruchipare a tinereţii, a nopţii şi a misterului, purtătorul vieţii şi al mortii, simbol legat deopotrivă de ploaie, lună şi soare, ca şi de melodica înnoire a lumii.
…
În ceremoniile pythagoreicilor, pe lângă muzică şi dansuri, gimnastică filozofică, exerciţii mnemotehnice şi recitări de eufonii, un rol de seamă îl aveau parfumurile. Reţeta unuia, furnizată de Plutarh, cuprinde: miere, vin, stafide, căprişor (fuscus), răşină, smirnă, lemn de trandafir, fistic, bitum, trestie parfumată numită obligeană, ştevie, ienupăr, mentă... Încerc să-mi imaginez amestecul, în care par a se concentra, subtil, în proporţii atent cântărite, ape, munţi, vii, grădini, străzi, păduri... Dacă poezia ar putea impresiona nările, cred că versurile Magdei ar fi aureolate de acest miros, făcut din: maluri de pârâu, livezi cu stupi, bucătărie vara, pădure de brazi, asfalt de oras, biserică, tufiş aprins... I-aş spune parfumul pythagoreic al lumii. Ar putea fi povestea Magdei, cuprinsă într-o aromă: născută pentru a percepe şi a întruchipa armonia, mereu sub impulsul iubirii, şi-a trăit bucuria şi suferinţa până la capăt şi a pornit spre lumină, strângând în mâini semnul Crucii. O ursită cu parfum de păgânătate creştinată."
POMII CEI TINERI
Pomii cei tineri, în dimineaţa de marte,
unii lângă alţii au stat să se roage -
frunţile lor străluceau inspirate deasupra
pământului încă-n zăpezi.
Şi-n aerul în care nu erau zboruri,
pomii, ale căror umbre nu se născuseră,
cântau un imn pentru viaţă,
ca nişte oameni goi şi frumosi ei cântau:
"Soare de-aramă, zeu popular printre plante,
priveşte oastea noastră-ndrăzneaţă;
ici-colo aerul e rumen de tot printre ramuri,
că viitoarele fructe acolo vor sta...
Noi nu ne-nchinăm de fel şi nu plângem
ci pregătim un loc cât mai înalt pentru cuiburi
şi pregătim o orgă de brazi pentru vânturi,
soare de-aramă, zeu totdeauna rotund...
Ni s-a povestit despre tine-n pământ,
când nu cunoşteam dimensiunile cerului;
ni s-a povestit despre tine-n leagănul cald.
Seminţele-n somn visau că există colori,
roşu, albastru şi gri, minunate colori.
Tu, peste frunţile noastre, soare, cobori.
Şi noi vom da fructe, şi noi vom fi hore de flori.
Gloria noastră toată-n vârf se presimte..."
Şi-un curcubeu pe deasupra tulpinilor strimte
cade vestind: nu moarte, desigur, nu moarte,
pomilor tineri în dimineaţa de marte...
(Din volumul "Poezii", 1943)
ÎN CRÂNG
În crângul plin de-a primăverii udă
podoabă verde şi lumină crudă,
m-am dus să văd şopârle şi gândaci
şi să vorbesc cu tinerii copaci.
Lira mi-am prins-o-n ramul înflorit
al măcieşului ce-am întâlnit.
Bondari de aur s-au suit pe strune
şi paseri începură să s-adune.
Hulubi sălbateci se roteau pe sus.
"Surorile mele, le-am spus,
nu vă temeţi, nu-i laţ, nici capcană;
e-o scornitură-omenească şi vană..."
Atunci pitulicile se bucurară.
"Vrei să-ţi cântăm eterna primăvară?"
"Vreau, paseri bune,
care n-aveţi brate, nici strune."
(Din
volumul "Poezii/Poésies", 1996)
ÎN PĂDURE
Primăvara-n pădure văzui
cum trecea Dumnezeu cu cetele lui,
şi-aprindea în fiecare mugur un fir
de lumină, ca un safir.
Plecarea sevelor murmurătoare
şi-ntâlnirea lor cu puterea din soare;
într-o dimineaţă, după zăpadă,
fiecare frunză-ncepea să vadă.
Apoi orice lucru părea
plin de rouă şi sărutat de stea,
în noaptea care ne ţinea ca pe toate
plantele nenflorite, neclătinate.
(Din
volumul "Poezii/Poésies", 1996)
CAPRICII
S-apleacă primăvara pe fereşti,
cu părul tot numai zulufi de soare,
aşa cum stai în umbră şi zâmbeşti,
o fi crezut că gura ta-i o floare.
Simţi răsuflarea ei cu iz de ploi
şi iarbă crudă scânteind sub coasă?
Să nu te mişti. Poate că intră-n casă.
Vom prinde-o, să rămână printre noi.
Ba nu, că - cine ştie - eşti în stare
mai mult decât pe mine s-o iubeşti;
şi-apoi îmi face rău atâta soare.
Fii bun şi lasă storul la fereşti.
(Din
volumul "Poezii/Poésies", 1996)
VIS VEGETAL
Aş vrea să fiu copac şi-aş vrea să cresc
Lângă fereastra ta.
Te-aş auzi,
Şi-n voie te-aş privi întreaga zi.
M-aş apuca şi iarna să-nfloresc,
Ca sa te bucuri!
Păsările cele mai mândre-ar face cuib pe creanga mea,
Iar nopţile mi-ar da cercei de stele,
Pe care, ca pe frunze, ţi le-aş da.
Prin geamul larg deschis, de-atâtea ori
M-aş apleca uşoară, să-ţi sărut
Când părul ce pe frunte ţi-a căzut,
Când buzele, cu buze moi de flori.
Spre toamnă m-aş juca zvârlindu-ţi mere
Şi foi de aur roşu prin odaie,
Cu-a ramurilor tânără putere
Ţi-aş apăra obloanele de ploaie.
Şi, cine ştie, poate că într-o seară
De primăvară, când va fi şi lună,
Va trece prin grădină o zână bună,
Făcându-mă femeie să fiu iară.
Atuncea, sprijinindu-mi de pervaz
Genunchiul ud de frunze şi pământ,
Cu părul încă doldora de vânt,
Cu rouă şi cu lună pe obraz,
Eu ţi-aş sări în casă şi senină,
Uitând de-atâta vreme să vorbesc,
Cu câte-un cuib în fiecare mână
întinsă,
Aş începe
să
zâmbesc.
Lângă fereastra ta.
Te-aş auzi,
Şi-n voie te-aş privi întreaga zi.
M-aş apuca şi iarna să-nfloresc,
Ca sa te bucuri!
Păsările cele mai mândre-ar face cuib pe creanga mea,
Iar nopţile mi-ar da cercei de stele,
Pe care, ca pe frunze, ţi le-aş da.
Prin geamul larg deschis, de-atâtea ori
M-aş apleca uşoară, să-ţi sărut
Când părul ce pe frunte ţi-a căzut,
Când buzele, cu buze moi de flori.
Spre toamnă m-aş juca zvârlindu-ţi mere
Şi foi de aur roşu prin odaie,
Cu-a ramurilor tânără putere
Ţi-aş apăra obloanele de ploaie.
Şi, cine ştie, poate că într-o seară
De primăvară, când va fi şi lună,
Va trece prin grădină o zână bună,
Făcându-mă femeie să fiu iară.
Atuncea, sprijinindu-mi de pervaz
Genunchiul ud de frunze şi pământ,
Cu părul încă doldora de vânt,
Cu rouă şi cu lună pe obraz,
Eu ţi-aş sări în casă şi senină,
Uitând de-atâta vreme să vorbesc,
Cu câte-un cuib în fiecare mână
întinsă,
Aş începe
să
zâmbesc.
LOGODNĂ
Logodnicul vine-n amurg,
vesele pletele-i curg.
Puneţi-mi rochii albastre, flori.
N-auziti paşii biruitori?
Unde-i inelul scump, dăruit?
Luna nu vrea să-l zărească.
O, ce poveste copilărească:
cum ne-am văzut, ne-am iubit.
Fragedã, inima ni s-a frânt.
Prielnici de-acum ne fie
zeii cei blânzi din pãmânt
şi-ai cerului zei o mie.
Creanga belşugului, necontenit
scuturatã de noi, sã rodeascã,
O, ce poveste copilãreascã:
cum ne-am vãzut, ne-am iubit.
CAVALERUL
cu suliţă şi cu chivără,
a trecut prin pădure la pas,
pe calul ei verde.
În glumă-mplinind minunile,
mugurii pocneau ca alunele,
şi, atingându-i haina şi părul,
înflorea măcieşul şi mărul.
Cu platoşă strălucind şi cu pene
deasupra coifului său, alene,
cumpănindu-se şi visând războaie,
trecea tânăra ploaie.
Gorunii spuneau: "Făt-Frumos,
dă-te de pe calul tău jos.
Aici doarme pajura şi balaurul,
strălucind la soare ca aurul."
Sub copite, sub potcoave mici,
se trezeau popoare de furnici.
Un melc mare auzea din casă
iarba cum creşte grasă.
Se făcea senin, mai senin.
Cavalerul pălea ca un crin.
Nu i se vedea coiful, nici faţa.
Îl fura soarele, ceaţa.
Calul cădea în genunchi şi cădea
suliţa, în vârf cu o stea.
Numai steagul în zare se vede,
pentru cine nu crede.
DOAMNE, N-AM ISPRĂVIT!
Doamne, n-am isprăvit
cântecul pe care mi l-ai şoptit.
Nu-mi trimite îngeri de gheaţă şi pară
în orice sară.
Nu pot pleca. Arborii îmi şoptesc;
florile calea-mi aţin şi mă opresc.
Despre toate-am început o cântare
de laudă şi naivă mirare.
Oamenilor voiam să le las
sufletul meu, drept pâine la popas,
drept păşune, livadă şi cer.
Tuturor acelora care nu mă cer
şi nu mă cunosc, am vrut să le fiu
o candelă pentru mai târziu.
Căutam în iarbă şi-n mohor
tainele ascunse tuturor.
Mă uitam în fântână şi-n iaz,
şi-ascultam - îndelung - sub brazi...
Atunci au venit îngerii şi m-au chemat.
Doamne, nu pot pleca, n-am terminat!
Deschide colivia, fă să zboare
cântecele mele nerăbdătoare.
ZÂNE DE ROUĂ
mă rog vouă,
să mă primiţi
în pajistea unde dormiţi.
Drept lumânare,
aş vrea o floare.
Drept rugăciuni şi tropare,
vântul să bată, iarba s-aplece mai tare.
Voi, zâne bune,
zvârliţi-mi un brâu,
să se facă râu
şi să sune.
Apoi, sub torentul spumos,
îngropaţi-mă jos,
s-aud prin piatră,
ca şi cum aş sta lângă vatră,
poveştile-acestui ţinut luminos...
Aşa mă rog vouă,
zâne de rouă,
să mă dezmierde
şi-n moarte
zarea pământului verde.
VIS
VEGETAL
Vreau, suflete, să mă dezbar de tine
şi să trăiesc ca pomii de pe vale,
cu flori în locul gândurilor tale,
o viaţă fără rău şi fără bine.
Departe, -ntr-o pădure de la munte,
când păsările toate-or face haz,
să mă trezesc cu soarele pe frunte
şi lacrimile cerului pe obraz.
Şi despletita ploaie să mă spele
de pulberea durerii de demult,
din care rădăcinile mi-am smult,
iar nopţile să-mi dea cercei de stele.
Luna cea plină vreau s-o cumpănesc
mirată-n lanţul crengii ca pe-un cuib.
De raze şi de sevă să mă-mbuib,
ca tot deasupra altora să cresc.
Atunci mi-oi face ferecate strune
din ramurile mele şi-am să cânt
doar bucuria fragedă că sînt;
pădurea-n jurul meu o să s-adune.
No comments:
Post a Comment