Vinul ceresc, Puterea îngerilor şi Binecuvântările umilinţei pentru om

 Fragment din Marea Evanghelie a lui Ioan, vol.1,

despre binefacerile mesei cereşti şi ale vinului iubirii,

diversele efecte ale acestui vin asupra omului,

despre îndatoririle îngerilor şi

binecuvântările umilinţei pentru om 

(Domnul Iisus povesteşte...)

1. Toţi au început să bea şi să mănânce; chiar şi Jairuth, pierdut în gânduri, a început să mănânce şi să bea destul de mult. Înfierbântat de vinul ceresc, el a simţit cum se transformă în iubire pură, astfel că Mi-a spus: “Doamne, îmi vine o idee minunată: ar fi oare posibil să am şi eu un lăstar din via Ta, pentru a putea recolta un vin asemănător? Dacă aş avea acest vin în pivniţe, aş putea să transform întreaga lume şi oamenii ar fi plini numai de iubire. Eu simt asta în mine, sunt un om care iubeşte tot ceea ce este bun, drept şi frumos, dar niciodată nu aş fi crezut că aş putea simţi în mine o asemenea iubire pentru toate fiinţele. (…) Acum că am băut din acest nectar divin, nu văd decât iubire şi aş vrea să îmbrăţişez întregul pământ.

Din manuscrisele regăsite ale fraternităţii eseniene

                 Iubirea este mai puternică
                 Decât curenţii apelor de adâncime.
                 Iubirea este mai puternică decât moartea.

Bună Vestire

 

Bucură-te, leagăn alb de iasomie,
Către care-n roiuri fluturii coboară,
Bucură-te, raza stelei din vecie,
Şipot care curge plin cu apă vie,
Bucură-te Maică pururea Fecioară
Dulcea mea Marie!

Ora Sfântă

      M-am străduit să-mi deschid inima în faţa lui Dumnezeu, pentru ca El să pună în inima mea cu ce să le mişc pe ale voastre. Deschideţi-vă inimile în faţa Domnului, deschideţi-le chiar astăzi, căci subiectul conversaţiei pe care o s-o avem este un subiect ce merge direct la inimă; astăzi vom vorbi despre Inima divină şi despre a noastră, despre inima noastră cea foarte săracă, foarte mare şi foarte ciudată, despre această inimă unde, după spusele Sfântului Paul, legea lui Dumnezeu nu este gravată pe table de piatră ci direct în carne vie şi unde, dictată de Spiritul Sfânt, poate rămâne, înscrisă cu litere de viaţă care radiază, acţionează, transformă.
      Inima Omului-Dumnezeu, o vom contempla o clipă, punând-o, pentru a o înţelege mai bine, lângă ale noastre. Şi în această acţiune de apropiere, aş vrea să le ţin pe toate împreună în acea unitate care face din toţi „numai o singură inimă şi un singur suflet”, pentru a le putea cuprinde mai bine şi să le aduc cu acelaşi unic elan, astfel unite, lângă acea inimă, care le-a iubit înainte de facerea lumii, care le-a făcut să bată de când ele există, care le dă întreaga tărie ca să facă binele, care le rezervă, acestor inimi fidele, fiorul nespus al învierii şi beţia nebună a vieţii divinizate în Eternitate.
      Ascultaţi ...

      Iată, deci, inima mea şi pe ale voastre în preajma Lui… şi prin inimile noastre nu vreau să înţeleg, pentru început, sentimentele, emoţiile noastre, viaţa noastră activă, ci ceva mai umil şi mai simplu: această materie însufleţită, simbolul viu a ceea ce suntem noi. Ce este acolo, în noi, în miezul fiinţei noastre? Ce este inima omului, inima noastră aici de faţă? O bucată de carne, şi ea, neobosită, slujitor activ al sufletului şi vieţii noastre; rob inevitabil resemnat, într-o natură atinsă de păcat, a ceea ce poate fi bun sau rău în acest suflet şi această viaţă; paznic ce veghează îndârjit atunci când toată fiinţa noastră este doborâtă de somn - lucrător sărman şi ascuns a ceea ce ne scutură şi ne mişcă - truditor neştiut în tot timpul încercării, ea - inima - nu cunoaşte altă odihnă decât moartea.

      Ea reprezintă viaţa în ce are aceasta mai constant şi mai hotărâtor.
      Nu sunt numai o frumoasă figură de stil aceste cuvinte din Cărţile Sfinte: „Dorm, dar inima mea stă de veghe”. Este o realitate organică şi deloc lipsită de o învăţătură înaltă.
      Iată-le deci, inimile noastre, mereu la munca lor neîntreruptă bătând mai iute sau mai rar, în voia emoţiilor, gata să suporte o consecinţă a întâmplărilor, sau să se umple spontan, libere şi sfinţite, de un elan generos.
      Iată-le în preajma inimii divine, iată-le ...

      Ştiţi ce neobişnuit exerciţiu de pietate, primul dintre ele, mi-a fost sugerat de această vecinătate, cel pe care am sa vă cer să-l împliniţi de îndată ce vă veţi găsi în prezenţa lui Isus, numai voi doi, într-o biserică? -

      Este ca, în tăcerea şi singurătatea care vă înconjoară rugăciunea, să vă duceţi mâna la piept şi, în faţa lui Dumnezeu, să simţiţi cu vârful degetelor bătăile vieţii, ale acestei vieţi care ne judecă şi ne rânduieşte local pentru totdeauna. Fiecare bătaie a inimii poate fi considerată ca un bilanţ care se face şi se încheie, ca o chemare a lui Dumnezeu. Nu există un ceasornic mai elocvent care să înregistreze acest lucru sfânt, timpul. Nu există nici semn mai emoţionant care să ne arate căutarea interioară a Celui veşnic. Tresărim când bate ceasul... ea, inima noastră, bate clipa ce nu se mai întoarce, ne-o determină cu propria noastră substanţă, distrugându-ne solemn într-un ritm sigur.

      Un zgomot neaşteptat, noaptea, la uşă, ne impresionează; ascultaţi-l pe cel, nu de la uşă, ci din voi: bate, sunteţi chemat, căutat în întuneric. Destinul neştiut se desfăşoară în Dumnezeu după harul şi libertatea voastră.

      Dumnezeu bate cu fiecare bătaie de inimă - Dumnezeu bate, ce-i răspundem? Ce răspuns i-am dat?
      Unde ne-a purtat fluxul şi refluxul arterelor, viaţa dată de Dumnezeu şi strânsă, ca să spunem aşa, în zbaterea regulată a inimii?
      Şi până când o să mai amânăm să-i dăm lui Dumnezeu ce aşteaptă de la noi? Căci el aşteaptă mereu câte ceva.
      De câte ori a bătut inima aceasta a noastră pentru Dumnezeu? De câte ori are să mai bată pentru El?
      Să facem în această clipă, cu acest gând, - un jurământ: să dorim ca inima să ne tresară de bucurie la fiecare acţiune cucernică; - o rugăciune: să-i închinăm lui Dumnezeu fiecare mişcare a vieţii de care suntem conştienţi, până şi cele mai mici întâmplări ale existenţei noastre zilnice.
 
      Şi să ne gândim la o corespondenţă foarte consolatoare, făcută să ne mişte iubirea. Dacă inima ne bate, e pentru ca inima lui Cristos bate pentru noi; avem, în această pulsaţie, şi cauză şi model. Bătăile Inimii sale sunt viaţa noastră dintotdeauna.

Ora Sfântă - Pentru Joia Mare

din volumul Convorbiri spirituale - Vladimir GHIKA

Simţul frumosului, o floare a adevărului

   
     

1. Conform Voinţei Mele, care a devenit curând şi a celorlalţi, am rămas treji întreaga noapte. Iar cu o oră înainte de răsăritul soarelui, am ieşit pe afară, în grădina frumos aranjată a căpitanului. Se găseau aici alei mărginite de carpeni, peluze, o mulţime de flori de toate soiurile, o plantaţie de trandafiri, tufe de iasomie, culturi întinse de nard pentru uleiuri. Alături de acestea, existau acolo şi cele mai nobile soiuri de pomi fructiferi de pe pământ, şi toţi admiram cu o deosebită încântare grădina aceasta atât de artistic aranjată, atât de frumoasă şi de utilă.

2. Eu am spus: „Vedeţi voi, pentru a fi în acord deplin cu Voinţa Divină, omul trebuie să fie exact ca grădina aceasta exemplară! În el, adevărul şi binele trebuie să se reunească cu frumosul şi sublimul. Iar dacă realizează lucrul acesta, el demonstrează astfel că-i seamănă întru totul lui Dumnezeu, Creatorul şi Tatăl său.

3. Uitaţi-vă la marea frumuseţe a acestor flori! Cât de minunat sunt colorate şi cum una o întrece pe cealaltă în splendoare! Ei bine, la ce bun oare? Căci din floarea atât de minunată a unui trandafir tot nu rămâne până la urmă decât un simplu bob de sămânţă, cât se poate de neînsemnat, pentru formarea căruia n-ar fi fost nevoie de o asemenea minunăţie de floare. Însă Dumnezeu a implicat în toate operele Sale, în cel mai înalt grad, şi estetica, pentru ca în felul acesta să trezească în oameni simţul frumosului, necesar oricărei fericiri. Iar dacă acesta s-a trezit pe deplin într-un om, el devine apoi receptiv la tot adevărul şi la tot binele, care întotdeauna are la origine adevărul.

4. Iată, prietenul nostru drag, căpitanul, are un foarte dezvoltat simţ al frumosului, deci, şi a tot ce este util şi bun! Căci de nu ar fi avut acest simţ, atunci el ar fi rămas indiferent şi la toate adevărurile Mele, care-l călăuzesc pe om spre cunoaşterea unicului Dumnezeu adevărat şi spre propria cunoaştere de sine, şi el nu le-ar fi acceptat. Dar, întrucât are un simţ atât de dezvoltat al frumosului - lucru pe care-l demonstrează din plin grădina aceasta minunată -, el a fost şi primul de aici care a vrut să cunoască noua Mea învăţătură şi să o accepte, pentru a i se conforma cu stricteţe. Fiecare dintre voi să facă aşa, iar lucrul acesta va fi mult apreciat de Dumnezeu!

5. Dacă, intrând în casa unui om, o veţi găsi curată şi, pe măsura posibilităţilor sale, şi aranjată cu gust, atunci puteţi fi siguri că interiorul omului respectiv este şi el aproape la fel de frumos aranjat, însă dacă, ajungând în casa altuia, o găsiţi plină de murdărie şi, în general, într-o dezordine totală, puteţi face de îndată cale întoarsă, respectând principiul pe care Eu vi l-am spus vouă, ucenicilor Mei, şi anume, de a nu arunca mărgăritarele învăţăturii Mele la porci! De altfel, ar fi şi absolut inutil, fiindcă, precum spuneam, un om care nu are deloc simţul frumosului - care este de fapt o floare a adevărului -, nu are nici simţul adevărului, care este sămânţa cea folositoare care rămâne după ce floarea nu mai este.

6. Sigur că nici nu vreau să spun prin aceasta că omul nu mai trebuie să facă nimic altceva, decât să caute, prin tot felul de mijloace lumeşti costisitoare, să-şi ridice la un asemenea nivel de splendoare casa, grădinile, ogoarele şi câmpiile încât toată lumea să rămână uimită de ele. Căci un asemenea simţ al fastului poate degenera prea lesne în îngâmfare, în iubire de sine, în aroganţă şi în sete de putere. Iar pentru oamenii mai sărmani, aceasta nu ar însemna decât că omul care posedă o asemenea splendoare trebuie să fie extraordinar de bogat. Şi, spre a obţine ceva de la el, unii ar începe să-i admire chiar în mod exagerat splendorile, ceea ce l-ar determina pe respectivul om să devină cu timpul şi mai plin de sine şi, făcând apoi tot ce se poate pentru a şi-i aservi şi mai mult pe oameni, el ar putea să-şi aroge dreptul de a fi un adevărat stăpân peste cei care îl admiră.

7. Un asemenea simţ al frumosului, împins până la un fast exagerat, nu valorează nimic, el dovedindu-se până la urmă chiar mai rău decât delăsarea în murdărie. Un astfel de simţ poartă numele de vanitate şi el reprezintă un păcat al fiinţei umane, care nu ajută nicicând sufletul să ajungă la Viaţa cea Veşnică.

 

Dar acel simţ al frumosului şi al ordinii, care dă naştere la ceva, cum este această grădină, doar prin propria sa muncă şi printr-o dragoste adevărată pentru tot ce este frumos, adevărat şi bun, este o virtute recomandabilă tuturor.

8. Însă acum să vorbim despre altceva, căci iată-i pe căpitan şi pe vameş venind spre noi, iar în faţa lor nu doresc să laud prea tare grădina aceasta. Mai apoi, căpitanul va afla oricum ce am vrut să spun.” 

MAREA EVANGHELIE A LUI IOAN - JAKOB LORBER VOL. VI
Capitolul 136 - Simţul frumosului, o floare a adevărului

 

Lumină lină

Lumină lină ("Primăvara" 1970)
 

Lumină lină


Lumină lină, lini lumini
Răsar din codrii mari de crini
Lumină lină, cuib de ceară
Scorburi cu miere milenară

De dincolo de lumi venind
Si niciodată poposind
Un răsărit ce nu se mai termină
Lină lumină din lumină lină

Cine te aşteaptă te iubeşte
Iubindu-te nădăjduieşte
Că într-o zi lumină lină
Vei poposi la noi deplină
Cine primeşte să te creadă
Trei oameni vor veni să-l vadă

Lumină lină, lini lumini
Răsar din codrii mari de crini
I-atâta noapte şi uitare
Că lumile au pierit în zare
Au mai rămas din veghea lor
Luminile luminilor

Lumină lină, lini lumini
Înstrăinindu-i pe străini
Lumină lină, nuntă, leac
Tămăduind veac după veac

Cel întristat şi sărăcit
Cel plâns şi cel nedreptăţit
Şi pelerinul însetat
În vatra ta au înnoptat.

Lumină lină, leac divin
Încununându-l pe străin
Deasupra stinsului pământ
Lumină lină, Logos sfânt

Lumina lină...

(Ion Alexandru)

Doamne

 



În vârful copacului Tău sunt o floare...

Pe cea mai înaltă ramură a lumii
Mă leagăn în talazul de azur şi soare.

Slavă Ţie că n-am rămas în temniţa humii,
Ci slobodă, spre cer, înfloritoare
Inima mea nu mai întârzie:
Zbucneşte afară în limpezi petale
Să lege rod tainic, bob de poezie
Hrana zburătoarelor împărăţiei Tale.

Petala mi-e cu aripa rudă,
Miresme, cântec gata să s-audă.

Zâmbesc sub luceafăr visările-mi grele,
Beau apele lunii, se umflă în ele
Păunii nopţii cu cozile-n stele.



...Scuturaţi-mă vânturi mlădii ori haine,
Singură moartea e o dincolo de fire
Prăpastie cu adânc de fericire.

Furtuna extazului mă va urca, poate,
Peste vămile şi stavilele toate,
Într-o pală de parfum, Doamne, până la Tine,
Cerul arunce-mi înapoi jos ruina.

Floarea căzută din împărăţie
A văzut Cerul şi a sărutat Lumina.
 

(Vasile Voiculescu)

Căile sublime ale stării divine de preafericire

 
rugăciunea Tatăl nostru cântată în limba aramaică 
     

Preafericiţi vor fi cei care sunt coloane de iubire şi lumină divină, în jurul cărora creşte şi înfloreşte viaţa superioară.

Preafericiţi vor fi cei care sunt arbori minunaţi, ce cresc plini de dăruire în grădina vieţii universale şi care rodesc minunate fructe paradisiace.

 

Preafericiţi vor fi cei care sunt oceane de tandreţe.

Preafericiţi vor fi cei care sunt fluvii tainice de energie, aducătoare de viaţă şi fertilitate.

Preafericiţi vor fi cei care sunt vulcani neîncetaţi de alinare, pentru toţi cei care au o mare nevoie de aceasta.

Preafericiţi vor fi cei care sunt câmpii spirituale roditoare, pentru toţi cei flămânzi de revelaţii spirituale.





Preafericiţi vor fi cei care sunt pietre trainice de temelie, pe care se poate construi tot ceea ce este bun, durabil şi divin.

Preafericiţi vor fi cei care sunt furtuni de genială inspiraţie divină şi debordantă imaginaţie creatoare.

Preafericiţi vor fi cei care sunt spaţii uluitoare de libertate, pline de entuziasm şi de avânt.

Preafericiţi vor fi cei care sunt flori minunate, care fac să apară în mod spontan surâsul, încântarea şi admiraţia pe feţele celorlalţi.

Preafericiţi vor fi cei care sunt văi înmiresmate şi fermecătoare, care uşurează comunicarea sublimă cu DUMNEZEU.


Preafericiţi vor fi cei care sunt munţi de tăcere, prin care se manifestă enigmatica voce a Lui DUMNEZEU.





Preafericiţi vor fi cei care sunt stele fascinante de iubire şi lumină divină, 

care îi inspiră pe ceilalţi şi care le oferă totodată modelele sublime, spirituale, de care au nevoie.

(sursa: yogaesoteric.net)

Un Paşte Fericit!

"Paştele vă poate aduce crini, iepuraşi de ciocolată,
şi ouă pentru a sărbători învierea lui Cristos.  

Dar eu mă rog pentru ca crinul Înţelepciunii Cristice
să vă crească în grădina sufletelor,
 pentru ca voi să gustaţi dulceaţa Iubirii Cristice în inimile voastre, 
să vă bucuraţi de oul infinit colorat al adevăratei fericiri – şi pentru ca, asemenea iepuraşului iute de picior, să vă grăbiţi pasul
către divinul vostru Acasă!"

 

Nadejdea

 
 

Domnul m-a învăţat din tinereţea mea ca să nădăjduiesc în Providenţă; dacă m-aş naşte încă o dată, m-aş lăsa de mai înainte sa fiu condus (chiar şi în lucrurile cele mai mici şi neînsemnate) de această Providenţă Dumnezeiască – cu simplitatea unui copil şi cu dispreţuirea stiinţelor omeneşti.

Este o plăcere pentru sufletul meu dăruit cu totul Domunului de a păşi cu ochii închişi acolo unde Providenţa Domnului vrea să mă conducă. Intenţiile Providenţei sunt de necercetat de către mintea omenească – dară îs totdeauna minunate pentru acei care cred în Ea... Să lăsăm deci sufletul nostru de a călători în corabia Providenţei; Ea ne va conduce într-un liman bun.

Dumnezeu nu numai că poate să ne dea cele bune, dară chiar vrea să le dea, ca un tată bun - binecuvântat cel care speră în El! Nefericiţi însă îs aceia care cred în cele omeneşti; ele făgăduiesc multe, dară dau puţin – şi pe puţinul acela îl fac scump plătit... De-am putea noi înţelege Providenţa Domnului în toată minunăţia sa – atunci inima noastră ar trebui să se înveselească de iubire şi de mulţămire. 

Ce mare este iubirea Domnului faţă de oameni! Cum ne apără şi ne conduce aşa de milostiv! El vrea ca noi să aparţinem cu totul Lui! Asa dară, să nu încercăm să căutăm un alt braţ pe care să ne bizuim – decât al Lui; mânie să nu avem în minte şi în faţa ochilor, decât pe El singur; să unim voinţa noastră aşa de strâns cu a Lui, încât nimic să nu ne poată sminti unirea asta. Să avem mulţumire şi bucurie să vrem în toate tocmai ceea ce vrea Sfânta Providenţă! Să ne lăsăm conduşi de El! Să nu ne gândim aşa de mult la noi înşine! Să trăim în Providenţa Domnului! Noi o să fim bine păziţi dacă nu avem alt adăpost decât al Lui!

 

Treburile noastre au să meargă mult mai bine dacă Domnul este cu noi. Oare poate să se prăbuşească un copil care este dus pe braţele tatălui său iubitor?! Domnul iubeşte cu o gingăşie de nespus pe toţi aceia care cu totul se lasă duşi în grija Lui şi se predau orânduirilor Sale deoarece ei nu se uită la schimbarea dulcelui şi amarului cu care Providenţa îi probează – dară se ţin strâns de toate acestea, convinşi că Domnul toate le face spre binele acelora care îl iubesc. Aşa vorbesc ei cu Iisus: „Îţi dăruiesc Ţie sufletul, corpul, împreună cu toate cele ce am; să dispui de ele dupa plăcerea Ta. Eu mă învoiesc cu cele ce dispui. Eu Te vreau pe Tine în mine şi să dispui de mine cum Îţi place. Îţi las în seama Ta toată grija mea pentru mine...”

Aşa dară trebuie să avem în framântările acestei vieţi o permanentă şi neclintită nepăsare a vieţii – şi dacă totul se schimbă în preajma noastră, să avem privirea liniştită, aţintită la Domnul.

Să se întâmple în jurul nostru, ba chiar şi în noi, şi cele mai mari tulburări, de-ar fi în sufletul nostru plin de bucurie sau de tristeţe, de-ar fi dulce sau amar, în pace sau în furtună, în mângâiere sau scârbă, de m-ar arde soarele sau m-ar răcori roua... sufletul nostru să privească întotdeauna plăcerea Domnului, în asta constă adevărata noastră avere.

Fiindcă eu (fie mai curând, fie mai târziu) numai în bunătatea si în milosivirea Domnului pot sa-mi găsesc mântuirea, vreau de azi înainte să mă arunc în braţele Lui. Soarta mea este pusă în mâna Tatalui Ceresc, sa mi se întâmple dupa Voinţa Lui!
 

„Fie că trăim, fie că murim, noi tot ai Domnului suntem!”, zice Sfântul Apostol Pavel.

 

(Moşu din Bacău)