Doamne

 



În vârful copacului Tău sunt o floare...

Pe cea mai înaltă ramură a lumii
Mă leagăn în talazul de azur şi soare.

Slavă Ţie că n-am rămas în temniţa humii,
Ci slobodă, spre cer, înfloritoare
Inima mea nu mai întârzie:
Zbucneşte afară în limpezi petale
Să lege rod tainic, bob de poezie
Hrana zburătoarelor împărăţiei Tale.

Petala mi-e cu aripa rudă,
Miresme, cântec gata să s-audă.

Zâmbesc sub luceafăr visările-mi grele,
Beau apele lunii, se umflă în ele
Păunii nopţii cu cozile-n stele.



...Scuturaţi-mă vânturi mlădii ori haine,
Singură moartea e o dincolo de fire
Prăpastie cu adânc de fericire.

Furtuna extazului mă va urca, poate,
Peste vămile şi stavilele toate,
Într-o pală de parfum, Doamne, până la Tine,
Cerul arunce-mi înapoi jos ruina.

Floarea căzută din împărăţie
A văzut Cerul şi a sărutat Lumina.
 

(Vasile Voiculescu)