Citeşte-l pe Eminescu

De ce? pentru că este un exemplu pentru noi toţi românii. Pentru că şi-a împletit strâns destinul cu destinul neamului românesc. Pentru că sufletul neamului românesc, cu bunul lui simţ, cu iubirea lui faţă de natură, cu bucuria lui simplă şi curajul lui de a înfrunta pe vrăjmaşul binelui, cu dragostea lui faţă de frumos, cu zicalele şi cântecele lui înţelepte, el, acest suflet românesc care ne cuprinde şi pe noi, asemenea unei mame mereu iubitoare, are nevoie de fiii şi fiicele ei, ca să nu se stingă. Pentru că răii fac magie neagră ca să-l stingă. 

Pentru că noi putem să-l hrănim cu bunătate, cu frumuseţe, cu încurajarea valorilor autentice spirituale. Pentru că e un leagăn al credinţei unde cei buni de oriunde din lumea asta îşi pot găsi refugiul.

SUNT FATA ÎMPĂRATULUI ROŞ. NU L-AŢI VĂZUT CUMVA PE HARAP-ALB?

Unii spun că tata, împăratul Roş, având inimă haină, nu se mai satură de a vărsa sânge omenesc; se spune despre el că e un om pâclişit şi răutăcios la culme: nu are milă de om nici cât de un câine. Dar vorba ceea: "La unul fără suflet trebuie unul fără de lege". Nădăjduiesc totuşi că i-a veni cineva vreodată de hac, şi-o mai da şi el peste oameni, nu peste butuci, ca până acum. 

Mamă Ţară

 Mamă Ţară

Maică, mulţi te-au duşmănit
Că eşti neam blagoslovit.
Unde sapă sapa locul
Sare din pământ norocul.

ROUMANIE -La Terre en Or-

Un filmuleţ ca o declaraţie de dragoste a unui francez faţă de România! 

 ''Când vii pentru prima dată în România, se spune că trebuie să iei o piatră în gură. Pentru a-i gusta pământul, pentru a-i simţi parfumurile sălbatice....''

Merci aux roumains. Multsumesc.

Alege să ai idealuri, să lupţi pentru ele

Alege să rămâi tânăr. Şi liber.

Trebuiau să poarte un nume

Eminescu n-a existat.

A existat numai o ţară frumoasă

La o margine de mare

Unde valurile fac noduri albe.

Ca o barbă nepieptănată de crai.

Şi nişte ape ca nişte copaci curgători

În care luna îşi avea cuibar rotit.

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli

Pe care-i chema : Mircea cel Bătrân,

Ştefan cel Mare,

Sau mai simplu: ciobani şi plugari,

Cărora le plăcea să spună

Seara în jurul focului poezii -

"Mioriţa" şi "Luceafarul" şi "Scrisoarea a III-a".

Dar fiindcă auzeau mereu

Lătrând la stâna lor câinii,

Plecau să se bată cu tătarii

Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii

Şi cu turcii.

În timpul care le rămânea liber

Între două primejdii,

Aceşti oameni făceau din fluierele lor

Jgheaburi

Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,

De curgeau doinele la vale

Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei

Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei

Şi ai altor ţări româneşti.

Au mai existat şi nişte codri adânci

Şi un tânăr care vorbea cu ei,

Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt ?

Acest tânăr cu ochi mari,

Cât istoria noastră,

Trecea bătut de gânduri

Din cartea cirilică în cartea vieţii,

Tot numărînd plopii luminii, ai dreptăţii,

ai iubirii,

Care îi ieşeau mereu fără soţ.

Au mai existat şi nişte tei,

Şi cei doi îndrăgostiţi

Care ştiau să le troienească toată floarea

Într-un sărut.

Şi nişte păsări ori nişte nouri

Care tot colindau pe deasupra lor

Ca lungi şi mişcătoare şesuri.

Şi pentru că toate acestea

Trebuiau să poarte un nume,

Un singur nume,

Li s-a spus

Eminescu.

poezie de Marin Sorescu

Nadejdea

 
 

Domnul m-a învăţat din tinereţea mea ca să nădăjduiesc în Providenţă; dacă m-aş naşte încă o dată, m-aş lăsa de mai înainte sa fiu condus (chiar şi în lucrurile cele mai mici şi neînsemnate) de această Providenţă Dumnezeiască – cu simplitatea unui copil şi cu dispreţuirea stiinţelor omeneşti.

Este o plăcere pentru sufletul meu dăruit cu totul Domunului de a păşi cu ochii închişi acolo unde Providenţa Domnului vrea să mă conducă. Intenţiile Providenţei sunt de necercetat de către mintea omenească – dară îs totdeauna minunate pentru acei care cred în Ea... Să lăsăm deci sufletul nostru de a călători în corabia Providenţei; Ea ne va conduce într-un liman bun.

Dumnezeu nu numai că poate să ne dea cele bune, dară chiar vrea să le dea, ca un tată bun - binecuvântat cel care speră în El! Nefericiţi însă îs aceia care cred în cele omeneşti; ele făgăduiesc multe, dară dau puţin – şi pe puţinul acela îl fac scump plătit... De-am putea noi înţelege Providenţa Domnului în toată minunăţia sa – atunci inima noastră ar trebui să se înveselească de iubire şi de mulţămire. 

Ce mare este iubirea Domnului faţă de oameni! Cum ne apără şi ne conduce aşa de milostiv! El vrea ca noi să aparţinem cu totul Lui! Asa dară, să nu încercăm să căutăm un alt braţ pe care să ne bizuim – decât al Lui; mânie să nu avem în minte şi în faţa ochilor, decât pe El singur; să unim voinţa noastră aşa de strâns cu a Lui, încât nimic să nu ne poată sminti unirea asta. Să avem mulţumire şi bucurie să vrem în toate tocmai ceea ce vrea Sfânta Providenţă! Să ne lăsăm conduşi de El! Să nu ne gândim aşa de mult la noi înşine! Să trăim în Providenţa Domnului! Noi o să fim bine păziţi dacă nu avem alt adăpost decât al Lui!

 

Treburile noastre au să meargă mult mai bine dacă Domnul este cu noi. Oare poate să se prăbuşească un copil care este dus pe braţele tatălui său iubitor?! Domnul iubeşte cu o gingăşie de nespus pe toţi aceia care cu totul se lasă duşi în grija Lui şi se predau orânduirilor Sale deoarece ei nu se uită la schimbarea dulcelui şi amarului cu care Providenţa îi probează – dară se ţin strâns de toate acestea, convinşi că Domnul toate le face spre binele acelora care îl iubesc. Aşa vorbesc ei cu Iisus: „Îţi dăruiesc Ţie sufletul, corpul, împreună cu toate cele ce am; să dispui de ele dupa plăcerea Ta. Eu mă învoiesc cu cele ce dispui. Eu Te vreau pe Tine în mine şi să dispui de mine cum Îţi place. Îţi las în seama Ta toată grija mea pentru mine...”

Aşa dară trebuie să avem în framântările acestei vieţi o permanentă şi neclintită nepăsare a vieţii – şi dacă totul se schimbă în preajma noastră, să avem privirea liniştită, aţintită la Domnul.

Să se întâmple în jurul nostru, ba chiar şi în noi, şi cele mai mari tulburări, de-ar fi în sufletul nostru plin de bucurie sau de tristeţe, de-ar fi dulce sau amar, în pace sau în furtună, în mângâiere sau scârbă, de m-ar arde soarele sau m-ar răcori roua... sufletul nostru să privească întotdeauna plăcerea Domnului, în asta constă adevărata noastră avere.

Fiindcă eu (fie mai curând, fie mai târziu) numai în bunătatea si în milosivirea Domnului pot sa-mi găsesc mântuirea, vreau de azi înainte să mă arunc în braţele Lui. Soarta mea este pusă în mâna Tatalui Ceresc, sa mi se întâmple dupa Voinţa Lui!
 

„Fie că trăim, fie că murim, noi tot ai Domnului suntem!”, zice Sfântul Apostol Pavel.

 

(Moşu din Bacău)