Darul Umilinţei

Sfânta Maria, cu pruncul Iisus în braţe, s-a hotărât să vină pe Pământ ca să viziteze o mănăstire. Călugării, mândri foarte,  au făcut un şir lung şi fiecare s-a înfăţişat în faţa Sfintei Fecioare pentru a I se închina. Unul a declamat poeme frumoase, altul I-a arătat miniaturile sale pentru Biblie, al treilea I-a recitat numele tuturor sfinţilor. Şi aşa unul după altul, fiecare călugăr şi-a adus omagiul Maicii Domnului şi Pruncului Iisus.

Dar ultimul din şir era cel mai umil călugăr din mănăstire, care niciodată nu învăţase înţeleptele scrieri ale epocii. Părinţii lui fuseseră oameni simpli care lucrau la un vechi circ din împrejurimi, şi tot ce-l putuseră învăţa era să arunce mingi în sus şi să facă câteva jonglerii.

Când a venit rândul acestuia, ceilalţi călugări au vrut să pună capăt închinăciunilor, pentru că fostul scamator nu avea nimic important de spus şi putea strica imaginea mănăstirii. Dar călugărul simţea, în adâncul sufletului, o dorinţă arzătoare să dăruiască ceva lui Iisus şi Sfintei Fecioare.

Ruşinat, simţind privirea mustrătoare a fraţilor lui, a scos câteva portocale din sutană şi a început să le arunce în sus şi să jongleze cu ele, aşa cum ştia el.

Şi doar în acel moment Pruncul Iisus a zâmbit şi a început a bate din palme în braţele Sfintei Marii. Şi Maica Domnului numai lui i-a întins braţele, lăsându-l să-l atingă pe Prunc.

***

Viaţa este Umilinţă, mai ales pentru fiinţele umane care sunt dispuse să o îmbrăţişeze, cu iubire nesfârşită, cât mai des, aprofundând-o în felul acesta pentru a-i descoperi tainele.

Umilinţa este şi rămâne întotdeauna antidotul cel mai sigur

împotriva orgoliului.

Umilinţa este începutul înţelepciunii şi totodată ea este şi rămâne

o adevărată piatră de încercare a meritului.

Umilinţa este şi rămâne, împreună cu iubirea, rădăcina oricărui bine divin

şi a tuturor binefacerilor dumnezeieşti care o însoţesc.

În aproape orice situaţie, virtutea este umilinţă;

atunci când se manifestă din plin în inimă, ea ni se revelează ca fiind

ceva profund, insondabil.

În cazul celui care oferă ajutor, umilinţa este bunăvoinţă,

iubire şi compasiune.

În vorbire, umilinţa este sinceritate spontană.

În cazul aceluia care îi conduce sau îi ghidează pe ceilalţi,

umilinţa este ordine şi dreptate.

În cazul acţiunilor divine, binefăcătoare, umilinţa este abilitate,

şi ea se manifestă într-un mod armonios, exact aşa cum se cuvine,

în cazul fiecărei ocazii binevenite.

Atunci când nu se angajează în lupte care nu sunt îndreptăţite,

umilinţa este admirabilă şi cu adevărat ireproşabilă.

Fiinţa umană care ajunge la o reală cunoaştere de sine nu se consideră niciodată mai mare decât este ea cu adevărat în proprii săi ochi şi nu se mai lasă amăgită de o deşartă plăcere, în cazul laudelor care îi sunt, eventual, aduse de alte fiinţe umane. O asemenea fiinţă umană consideră, într-un mod înţelept, că este cu mult mai de preţ să fii un umil virtuos decât un bogat orgolios.

Cei înţelepţi afirmă că o faptă bună, oricât de mică sau de neînsemnată ar fi, atunci când este înfăptuită de noi cu umilinţă, în secret, fără a fi însufleţiţi de dorinţa ca ceilalţi să o cunoască, este cu mult mai plăcută în faţa lui Dumnezeu decât zece alte fapte bune care sunt făcute

datorită dorinţei de a ne face cunoscuţi.

 

(povestire de Palo Coelho si citate de Gregorian Bivolaru)

Zeiţa Vânătorii - o poveste despre iubirea din noi

Artemis era zeiţa supremă a vânătorii, căci ea ştia să vâneze fără nici un efort. Ea îşi putea împlini foarte uşor nevoile şi trăia într-o armonie perfectă cu pădurea. Toate vietăţile din pădure o iubeau pe Artemis, şi considerau că a fi vânat de ea este o adevărată onoare. Artemis nu părea să vâneze vreodată. Tot ceea ce îşi dorea venea direct la ea. Aşa se explică de ce era cea mai bună în arta vânătorii, dar pe de altă parte ea însăşi era o pradă foarte dificilă. Forma ei animală era aceea a unei căprioare magice, aproape imposibil de vânat.

Artemis trăia într-o armonie perfectă cu pădurea, până când într-o zi regele i-a dat o poruncă lui Hercule, fiul lui Zeus, aflat în căutarea propriei sale transcendenţe. Porunca era ca Hercule să vâneze căprioara magică a Artemisei. Hercule nu a refuzat, căci el era fiul neînvins până atunci al lui Zeus. El s-a dus aşadar în pădure să vâneze căprioara. Aceasta l-a văzut pe Hercule, dar nu s-a temut de el. Ea l-a lăsat pe Hercule să se apropie de ea, dar când acesta a încercat să o captureze, a fugit. Singura şansă a lui Hercule de a prinde căprioara era să devină un vânător mai bun decât Artemis.

El l-a chemat în ajutor pe Hermes, mesagerul zeilor, cea mai rapidă fiinţă din univers, şi l-a rugat să îi împrumute aripile sale. Acum Hercule era la fel de rapid ca şi Hermes, şi în curând prada cea valoroasă se afla în mâinile sale. Vă puteţi imagina reacţia Artemisei. Fusese vânată de Hercule, şi evident că dorea să se răzbune. Dorea să-l vâneze la rândul ei pe Hercule, şi a făcut tot ce i-a stat în puteri să-l captureze, dar între timp, Hercule devenise el însuși cea mai dificilă pradă între toate. Hercule era perfect liber, şi oricât de mult a încercat, Artemis nu a reușit să-l captureze.

Artemis nu avea nevoie de Hercule. Dar ea a simțit o nevoie puternică de a-l avea. Totul nu era decât o iluzie. Ea a crezut că s-a îndrăgostit de Hercule şi l-a dorit pentru ea. Singurul gând care i-a mai rămas în minte a fost acela de a pune mâna pe Hercule, iar pe măsură ce acest gând se transforma într-o obsesie, ea şi-a pierdut fericirea.

Artemis a început să se schimbe. Nu mai era în armonie cu pădurea, căci acum vâna pentru plăcerea de a prinde prada. Artemis şi-a încălcat propriile reguli şi a devenit un prădător. Animalele au început să se teamă de ea; întreaga pădure o respingea, dar Artemisei nu-i păsa. Ea nu mai vedea adevărul, căci nu se mai gândea la altceva decât la Hercule.

Hercule avea multe sarcini de îndeplinit, dar câteodată se mai ducea în pădure să o viziteze pe Artemis. De fiecare dată când făcea acest lucru, Artemis făcea tot ce-i stătea în puteri pentru a-l captura. Atunci când era împreună cu Hercule ea era extrem de fericită, dar ştia că el urma să plece, aşa că a devenit geloasă şi posesivă. Atunci când Hercule pleca de lângă ea, suferea şi plângea. Îl ura pe Hercule, dar îl şi iubea totodată.

Hercule nici nu bănuia ce se petrecea în mintea Artemisei; el nu şi-a dat seama că ea îl vâna. Mintea lui nu putea să accepte că şi el ar putea fi o pradă. Hercule o iubea şi o respecta pe Artemis, dar nu acest lucru îl dorea ea. Artemis dorea să-l controleze, să îl vâneze aşa cum face un prădător. Evident, toată lumea din pădure a observat diferenţa, mai puțin ea. Ea a rămas convinsă că este zeiţa supremă a vânătorii. Nu şi-a dat seama că a căzut. Nu a realizat că pădurea s-a transformat dintr-un paradis într-un iad, căci odată cu ea au căzut şi ceilalţi vânători; au devenit cu toţii prădători.

Într-o zi, Hermes şi-a asumat forma unui animal, şi tocmai când Artemis era pe punctul de a-l distruge, el a redevenit zeu, iar ea şi-a redescoperit înţelepciunea pierdută. Hermes i-a dat astfel de înţeles că a căzut. După ce şi-a recăpătat conştiinţa de sine, Artemis s-a dus la Hercule să-şi ceară iertare. Cauza căderii ei fusese importanţa de sine. În timp ce vorbea cu Hercule, ea şi-a dat seama că nu-l ofensase niciodată, căci el nu ştia ce se petrecea în mintea ei. Apoi, Artemis a privit în jur şi a văzut ce făcuse din pădurea ei dragă. Şi-a cerut iertare de la fiecare floare şi de la fiecare animal, şi a redescoperit astfel iubirea.

Şi astfel, Artemis a redevenit zeiţa supremă a vânătorii.

***

V-am spus această poveste pentru a scoate în evidenţă faptul că noi toţi suntem vânători, dar simultan suntem şi o pradă. Ce anume vânăm? Noi vânăm tot ceea ce ne poate satisface nevoile. Atunci când mintea se identifică cu trupul, aceste nevoi sunt foarte iluzorii şi de cele mai multe ori ele nu pot fi îndeplinite. Atunci când vânăm nevoile ireale ale minţii, noi devenim prădători, căci vânăm ceva ce nu avem cu adevărat nevoie.

Oamenii vânează iubirea. Ei simt nevoia să facă acest lucru deoarece sunt convinşi că iubirea le lipseşte. Nedându-şi seama că iubirea există în inima lor, ei o vânează la alte persoane, deşi acestea sunt la fel ca ei, inconştiente de iubirea din inima lor. Nimeni nu se iubeşte pe sine, deci cum ar putea ei să iubească pe altcineva? Oamenii îşi creează astfel o nevoie foarte mare, care nu este reală, şi continuă să o vâneze, dar în locuri greşite, căci nici ceilalţi oameni nu au iubirea pe care o caută ei.

Când a devenit conștientă de căderea ei, Artemis a redevenit cea care fusese, fiindcă ceea ce căuta ea se afla deja în interiorul ei. Acelaşi lucru este valabil pentru noi toţi, căci noi suntem precum Artemis după cădere şi înainte de mântuire. Noi vânăm iubire.

Vânăm dreptate şi fericire. Îl vânam pe Dumnezeu, dar Dumnezeu se află în interiorul nostru.

Povestea vânătorii căprioarei magice ne învaţă că noi trebuie să practicăm vânătoarea în interiorul nostru. Aceasta este esenţa poveştii. Dacă vă veţi aminti de povestea Artemisei, veţi descoperi iubirea dinlăuntrul dumneavoastră. Oamenii care se vânează reciproc pentru iubire nu vor fi niciodată satisfăcuţi; ei nu vor găsi niciodată iubirea de care au nevoie alături de alţi oameni. Cea care simte această nevoie este mintea, dar nimeni nu poate împlini nevoia minţii, căci iubirea nu este acolo. Ea nu este niciodată acolo.

Iubirea pe care o căutăm cu toţii se află în interiorul nostru, dar este o pradă greu de cucerit. Este atât de dificil să vânezi în interiorul tău pentru a scoate la lumină iubirea care există acolo. Pentru aceasta, trebuie să fii foarte rapid, la fel de rapid ca şi Hermes, căci dacă nu te concentrezi perfect, totul te poate distrage de la scopul tău. Tot ceea ce îţi captează atenţia te împiedică să îţi atingi scopul: să vânezi prada, adică iubirea din interiorul tău. Cine reuşeşte să o captureze îşi dă însă seama că iubirea din interiorul lui creşte din ce în ce mai puternică, împlinindu-i toate nevoile. El descoperă astfel fericirea.

(fragmente din ''Arta de a iubi'' de Don Miguel Ruiz)

Iubire...

I fly with you my love

   

                    Da, ştiu bine că aceasta-i dragostea Ta, o, Iubit al inimii:

                    această lumină de aur ce joacă pe frunze,

                    norii leneşi care lunecă pe cer

                    şi zefirul trecător ce-şi lasă boarea pe fruntea mea;

                    ochii mei s-au spălat în lumina dimineţii -

                    e vestea Ta inimii mele.

                    Faţa Ta se pleacă din marea-i înălţime,

                    ochii Tăi s-au cufundat în ochii mei

                    şi la picioarele Tale bate inima mea.

* * *

                    El este cel mai dinlăuntru,
                    cel ce-mi trezeşte mugurul fiinţei
                    cu tainice, profunde-atingeri.
                    El este cel ce-şi pune vraja peste ochii mei
                    şi cu o dulce încântare cântă
                    pe harpa inimii mele,
                    în schimbătoarele cadenţe de plăcere şi durere...
                    El este cel ce ţese pânza MAYA
                    în pieritoare mantii de-aur şi argint,
                    Şi zilele vin şi zilele trec,
                    şi el este cel ce deapururi
                    îmi mişcă inima sub mii de nume,
                    sub mii de măşti şi-atâtea delirante bucurii
                    şi-amarnice mâhniri. 

***

                    Pe Cea care dintotdeauna locuieşte

                    în adâncul fiinţei mele, ascunsă în umbră,

                    pe Cea care niciodată nu şi-a înălţat aripa în lumina dimineţii,

                    O învelesc în ultimul meu cânt,

                    Doamne-al meu,

                    ca să Ti-o închin ca dar suprem.

                    Cuvintele i-au adus dragostea,

                    dar n-au cucerit-o;

                    zadarnic nădejdea lor îşi întinde spre Ea braţele aprinse.

                    Am hoinărit peste mări şi ţări

                    şi am păstrat-o în adâncul inimii mele;

                    în jurul Ei s-au înălţat şi s-au prăbuşit biruinţele

                    şi înfrângerile vieţii mele.

                    Ea domneşte peste cugetările şi faptele mele,

                    peste somnul şi visele mele

                    şi totuşi locuieşte departe şi singuratic.

                    Mulţi au bătut la poarta mea, au cerut-O

                    şi s-au întors fără nădejde.

                    Nimeni pe lume nu i-a văzut vreodată faţa;

                    Ea aşteaptă s-o recunoşti Tu.

(versuri de Rabindranath Tagore)

Aspirând la iubirea ideală

Aproape toti aspiram sa intalnim acea fiinta minunata a carei prezenta va putea trezi in noi Magia, Misterul, Iubirea si Fericirea Fara Masura... Si, cu certitudine, "Ileana Cosanzeana" sau "Fat Frumos" exista! Dar ca sa putem atrage iubirea unor astfel de fiinte extraordinare, trebuie sa devenim noi insine un Fat Frumos sau o Ileana Cosanzeana... Nu exista alta cale!

Alegerile noastre exprima ceea ce suntem la un moment dat.