Nobil, nemuritor şi călător...

    

       

       „Eu nu aparţin nici unei epoci şi nici unui loc; resimt permanent că mă situez în fara timpului şi spaţiului; fiinţa mea spirituală îşi trăieşte, în esenţă, eterna existenţă şi, dacă uneori mă scufund în gândirea cosmică reurcând cursul vârstelor, dacă atunci îmi întind spiritul atotputernic spre un mod de existenţă superior şi depărtat de cel pe care voi îl percepeţi, trăiesc extazul paradisiac şi superior divin cel ce doresc să fiu. 

       Participând plenar şi în mod conştient la realitatea Fiinţei absolute, îmi conduc aproape tote acţiunile după inspiraţia divină care mă susţine şi mă înconjoară. Numele meu este chiar cel al funcţiei mele şi-mi aleg singur numele şi funcţia pentru că sunt pe deplin liber; ţara mea este provizorie acolo unde-mi opresc momentan paşii. Fiţi în ieri, dacă vreţi, crescând din nou şi retrăind crâmpeie de viaţă prin anii trăiţi de strămoţii voştri care v-au fost străini, sau fiţi în mâine, prin orgoliul iluzoriu al unei grandori care poate că nici nu este şi nu va fi niciodată a voastră; cât despre mine, eu sunt cel ce este NEMURITOR şi pe deplin liber. 

       N-am decât un tată: cel Divin Ceresc şi diferite împrejurări neîntâmplătoare m-au făcut să realizez şi să cred cu fermitate, în această privinţă, adevăruri mari şi copleşitoare. Cu toate acestea, misterele originii mele şi legăturile nepieritoare care mă unesc mereu şi mereu cu acest Tată, necunoscut de marea majoritate a oamenilor, sunt şi rămân secretele mele; cei puţini, care vor fi chemaţi să le ghicească, să le întrevadă şi să le pătrundă, aşa cum cândva am făcut şi eu, vor fi, fără îndoială, în stare să mă înţeleagă şi să mă aprobe şi pe mine.

        Cât despre timpul ce a trecut peste acest trup, sunt în jur de 40 de ani de la momentul în care corpul meu material a luat această formă pe acest pământ. Cât despre familia pe care am ales-o pentru aceasta, nu are importanţă să amintesc aici despre ea; nu vreau să-mi amintesc de trecut, pentru a nu mări răspunderile deja grele ale celor care cândva m-au cunoscut, căci este scris în tratatele înţelepciunii: "Tu nu-l vei face niciodată să cadă pe cel orb". Nu sunt născut din trupul şi nici din voinţa omului; eu sunt acum născut numai din Spirit. 

       Numele meu, cel ce este numai al meu şi purtat de mine, acest nume pe care l-am ales pentru a apărea în mijlocul vostru, iată ceea ce este acum nou la mine. Numele cu care mă chemau la naştere, cel care aparent mi s-a dat în tinereţe, ca şi acele nume sub care, în alte vremuri şi locuri, am fost cunoscut, le-am lăsat deoparte aşa cum, la un moment dat, abandonezi nişte haine inutile.

       Iată-mă în faţa voastră. Sunt nobil, nemuritor şi călător; vorbesc şi sufletul vostru freamătă, recunoscând, dincolo de aceste cuvinte, trăiri fundamentale, spirituale vechi; o voce care se află în voi şi care a tăcut de foarte mult timp, înăbuşită de ignoranţă, răspunde prompt la chemarea enigmatică a modulaţiilor vocii mele.
       Eu sunt aici şi, prin puterea divină ce emană din mine, pacea revine în inimile voastre, sănătatea în trupurile voastre, speranţa în sufletele voastre. Toţi oamenii, gratie Spiritului din ei, sunt fraţii mei iubiţi, toate ţările îmi sunt dragi; le străbat atunci când este necesar, pentru ca peste tot spiritul să poată să coboare şi să găsească o cale spre voi, pentru a vă conduce înapoi la Dumnezeu prin suprema eliberare.”

(Fragment din discursul înţeleptului Cagliostro din cartea lui 

Serge Hutin "Societăţile secrete, de ieri până azi")

Darul Speranţei

 

"Aruncă-ţi inima, şi aleargă apoi, s-o prinzi." (proverb arab)

"Dacă arcul ţi s-a frânt, şi nu mai ai nici o săgeata, trage, trage 
cu inima." (cugetare zen)

"Speranţa vede nevăzutul, simte nemirosul şi face posibil imposibilul." (anonim)

"De pe culmile disperării se vede orizontul bucuriei." (anonim)

"Când inima plânge pentru ce a pierdut, spiritul se bucură
pentru ce a găsit." (aforism sufit)

"Dă-mi, Doamne, puterea să văd în orice trandafir, eternitatea,
în orice mugur, o nouă zi; în orice fulg de nea, făgăduita primăvara; în orice ploaie, curcubeul râzând în soare!" (Virginia Wuerfel)

"Când crezi ca poţi sau că nu poţi, aşa este!" (anonim)

"Când nimic nu e sigur, totul este posibil!" (Margaret Drable)

"O, vânt al iernii, vei pieri la adierea primăverii!" (Percy Bysshe)

"Păstrează în inimă un pom înverzit. Vei auzi cântând privighetoarea." 
(proverb chinezesc)

"Un om cu o speranţă face cât 99 de oameni cu interese!" (anonim)

"Speranţa este visul în trezie." (Plinius cel Batrân)

"Viaţa este o flacără pură, iar în noi străluceşte un soare invizibil."
(Sir Thomas Browne)

"Există în mine un loc, numai al meu, unde musteşte seva primăverii veşnice." (Pearl S. Buck)

"În toiul iernii am aflat, în sfârşit, că în mine este veşnic vară."
(Albert Camus)

"Fiecare zi, un început. Fiecare zi, o viaţă."

Trebuiau să poarte un nume

Eminescu n-a existat.

A existat numai o ţară frumoasă

La o margine de mare

Unde valurile fac noduri albe.

Ca o barbă nepieptănată de crai.

Şi nişte ape ca nişte copaci curgători

În care luna îşi avea cuibar rotit.

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli

Pe care-i chema : Mircea cel Bătrân,

Ştefan cel Mare,

Sau mai simplu: ciobani şi plugari,

Cărora le plăcea să spună

Seara în jurul focului poezii -

"Mioriţa" şi "Luceafarul" şi "Scrisoarea a III-a".

Dar fiindcă auzeau mereu

Lătrând la stâna lor câinii,

Plecau să se bată cu tătarii

Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii

Şi cu turcii.

În timpul care le rămânea liber

Între două primejdii,

Aceşti oameni făceau din fluierele lor

Jgheaburi

Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,

De curgeau doinele la vale

Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei

Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei

Şi ai altor ţări româneşti.

Au mai existat şi nişte codri adânci

Şi un tânăr care vorbea cu ei,

Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt ?

Acest tânăr cu ochi mari,

Cât istoria noastră,

Trecea bătut de gânduri

Din cartea cirilică în cartea vieţii,

Tot numărînd plopii luminii, ai dreptăţii,

ai iubirii,

Care îi ieşeau mereu fără soţ.

Au mai existat şi nişte tei,

Şi cei doi îndrăgostiţi

Care ştiau să le troienească toată floarea

Într-un sărut.

Şi nişte păsări ori nişte nouri

Care tot colindau pe deasupra lor

Ca lungi şi mişcătoare şesuri.

Şi pentru că toate acestea

Trebuiau să poarte un nume,

Un singur nume,

Li s-a spus

Eminescu.

poezie de Marin Sorescu

Nadejdea

 
 

Domnul m-a învăţat din tinereţea mea ca să nădăjduiesc în Providenţă; dacă m-aş naşte încă o dată, m-aş lăsa de mai înainte sa fiu condus (chiar şi în lucrurile cele mai mici şi neînsemnate) de această Providenţă Dumnezeiască – cu simplitatea unui copil şi cu dispreţuirea stiinţelor omeneşti.

Este o plăcere pentru sufletul meu dăruit cu totul Domunului de a păşi cu ochii închişi acolo unde Providenţa Domnului vrea să mă conducă. Intenţiile Providenţei sunt de necercetat de către mintea omenească – dară îs totdeauna minunate pentru acei care cred în Ea... Să lăsăm deci sufletul nostru de a călători în corabia Providenţei; Ea ne va conduce într-un liman bun.

Dumnezeu nu numai că poate să ne dea cele bune, dară chiar vrea să le dea, ca un tată bun - binecuvântat cel care speră în El! Nefericiţi însă îs aceia care cred în cele omeneşti; ele făgăduiesc multe, dară dau puţin – şi pe puţinul acela îl fac scump plătit... De-am putea noi înţelege Providenţa Domnului în toată minunăţia sa – atunci inima noastră ar trebui să se înveselească de iubire şi de mulţămire. 

Ce mare este iubirea Domnului faţă de oameni! Cum ne apără şi ne conduce aşa de milostiv! El vrea ca noi să aparţinem cu totul Lui! Asa dară, să nu încercăm să căutăm un alt braţ pe care să ne bizuim – decât al Lui; mânie să nu avem în minte şi în faţa ochilor, decât pe El singur; să unim voinţa noastră aşa de strâns cu a Lui, încât nimic să nu ne poată sminti unirea asta. Să avem mulţumire şi bucurie să vrem în toate tocmai ceea ce vrea Sfânta Providenţă! Să ne lăsăm conduşi de El! Să nu ne gândim aşa de mult la noi înşine! Să trăim în Providenţa Domnului! Noi o să fim bine păziţi dacă nu avem alt adăpost decât al Lui!

 

Treburile noastre au să meargă mult mai bine dacă Domnul este cu noi. Oare poate să se prăbuşească un copil care este dus pe braţele tatălui său iubitor?! Domnul iubeşte cu o gingăşie de nespus pe toţi aceia care cu totul se lasă duşi în grija Lui şi se predau orânduirilor Sale deoarece ei nu se uită la schimbarea dulcelui şi amarului cu care Providenţa îi probează – dară se ţin strâns de toate acestea, convinşi că Domnul toate le face spre binele acelora care îl iubesc. Aşa vorbesc ei cu Iisus: „Îţi dăruiesc Ţie sufletul, corpul, împreună cu toate cele ce am; să dispui de ele dupa plăcerea Ta. Eu mă învoiesc cu cele ce dispui. Eu Te vreau pe Tine în mine şi să dispui de mine cum Îţi place. Îţi las în seama Ta toată grija mea pentru mine...”

Aşa dară trebuie să avem în framântările acestei vieţi o permanentă şi neclintită nepăsare a vieţii – şi dacă totul se schimbă în preajma noastră, să avem privirea liniştită, aţintită la Domnul.

Să se întâmple în jurul nostru, ba chiar şi în noi, şi cele mai mari tulburări, de-ar fi în sufletul nostru plin de bucurie sau de tristeţe, de-ar fi dulce sau amar, în pace sau în furtună, în mângâiere sau scârbă, de m-ar arde soarele sau m-ar răcori roua... sufletul nostru să privească întotdeauna plăcerea Domnului, în asta constă adevărata noastră avere.

Fiindcă eu (fie mai curând, fie mai târziu) numai în bunătatea si în milosivirea Domnului pot sa-mi găsesc mântuirea, vreau de azi înainte să mă arunc în braţele Lui. Soarta mea este pusă în mâna Tatalui Ceresc, sa mi se întâmple dupa Voinţa Lui!
 

„Fie că trăim, fie că murim, noi tot ai Domnului suntem!”, zice Sfântul Apostol Pavel.

 

(Moşu din Bacău)

Despre frumuseţea uitată a vieţii

Vangelis - Twilight
   

       
       
       Dacă mă gândesc bine, reproşul esenţial pe care îl am de făcut ţării şi vremurilor este că mă împiedică să mă bucur de frumuseţea vieţii.

       
       Din când în când, îmi dau seama că trăiesc într-o lume fără cer, fără copaci şi grădini, fără extaze bucolice, fără ape, pajişti şi nori. Am uitat misterul adânc al nopţii, radicalitatea amiezii, răcorile cosmice ale amurgului. Nu mai văd păsările, nu mai adulmec mirosul prăfos şi umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emoţie, miracolul ploii şi al stelelor. Nu mai privesc în sus, nu mai am organ pentru parfumuri şi adieri.

        
       Foşnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturnă a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, pădurea, vitele, orizontul tulbure al câmpiei, colina cordială şi muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vieţii mele lăuntrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasă, pentru cheful aşezat. Sunt ocupat. Sunt grăbit. Sunt iritat, hărţuit, copleşit de lehamite. Am o existenţă de ghişeu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicită intervenţii, sfaturi şi complicităţi. Am devenit mizantrop.

        
       Doua treimi din metabolismul meu mental se epuizeaza în nervi de conjunctură, agenda mea zilnică e un inventar de urgenţe minore. Gândesc pe sponci, stimulat de provocări meschine. Îmi încep ziua apoplectic, înjurând "situaţiunea": gropile din drum, moravurile şoferilor autohtoni, căldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, corupţia, bezmeticia tranziţiei. Abia dacă mai înregistrez desenul ameţitor al câte unei siluete feminine, inocenţa vreunui surâs, farmecul tăcut al câte unui colţ de stradă.

        
       Colecţionez antipatii şi prilejuri de insatisfacţie. Scriu despre mizerii şi mărunţişuri. Bombăn toată ziua, mi-am pierdut încrederea în virtuţile naţiei, în soarta ţării, în rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil. Patrioţii de paradă m-au trecut la trădători, neoliberalii la conservatori, postmoderniştii la elitişti. Bătrânilor le apar frivol, tinerilor reacţionar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispoziţie, elanul, jubilaţia. Nu mai am răgazuri fertile, reverii, autenticităţi. Mă mişc, de dimineaţa până seara, într-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate. Apetitul vital a devenit anemic, plăcerea de a fi şi-a pierdut amplitudinea şi suculenţa.

        
       Respir crispat şi pripit, ca într-o etuvă. Când cineva trece printr-o asemenea criză de vina e, în primul rând, umoarea proprie. Te poţi acuza că ai consimţit în prea mare măsura imediatului, că nu ştii să-ţi dozezi timpul şi afectele, că nu mai deosebeşti între esenţial şi accesoriu, că, în sfârşit, ai scos din calculul zilnic valorile zenitale.

        Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianţa toxică a momentului şi a veacului. Suntem năpădiţi de probleme secunde. Avem preocupări de mâna a doua, avem conducători de mâna a doua, trăim sub presiunea multiplă a necesităţii. Ni se oferă texte mediocre, show-uri de prost-gust, condiţii de viaţă umilitoare.

 

       
       Am ajuns să nu mai avem simţuri, idei, imaginaţie. Ne-am urâţit, ne-am înstrăinat cu totul de simplitatea polifonică a lumii, de pasiunea vieţii depline. Nu mai avem puterea de a admira şi de a lăuda, cu o genuină evlavie, splendoarea Creaţiei, văzduhul, mările, pământul şi oamenii. Suntem turmentaţi şi sumbri. Abia dacă ne mai putem suporta.

       Există, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibilă? Da, cu condiţia să ne dam seama de gravitatea primejdiei. Cu condiţia să impunem atenţiei noastre zilnice alte priorităţi şi alte orizonturi.

Vangelis - Come to Me
   

(Andrei Pleşu)

Abandoneaza-te dincolo de sentimente

 

În timp ce faceam dragoste a început sa îmi spuna: “Te iubesc. Sunt a ta pentru totdeauna. Nimic nu ne poate desparti.”

În acel moment era adevarat. Noi eram iubire si eram pentru totdeauna. Nimic nu ne putea desparti, din moment ce eram unul singur. Dar îi puteam simti

Nisargadatta: Iubirea

   
  

 Este atât de minunat să ne iubim propriul Sine! Iubeşte-te pe tine însuti cu înţelepciune, şi atunci vei atinge perfecţiunea. Toţi îşi iubesc corpul, dar puţini sunt cei care îşi iubesc fiinţa reală. Fiinţa ta este cu adevărat iubirea însăşi, iar iubirile tale nenumărate sunt reflectări ale sale în funcţie de situaţiile de moment.

Întotdeauna ceea ce iubeşti este de fapt Sinele tău divin, şi orice faci, o faci ca să simţi fericirea. Aceasta este dorinţa imperioasă care te îndeamnă să o cauţi, să o cunoşti şi să te topeşti în ea. 

 Fii autentic, iubeşte-ţi Sinele total şi necondiţionat. Nu te preface ca eşti ceea ce nu eşti; nu refuza să fii ceea ce eşti. Iubirea ta pentru alţii este rezultatul cunoaşterii de Sine, şi nu cauza acestei cunoaşteri. Fără realizarea Sinelui divin, nici o virtute nu este autentică. 

Iubirea nu este selectivă, dorinţa este selectivă. În iubire nu suntem străini.

Atunci când ştii fără nici un dubiu că aceeaşi viaţă curge prin tot ceea ce există, şi că tu eşti acea viaţă, iubeşti totul natural si spontan. Când realizezi profunzimea şi plenitudinea iubirii faţă de Sinele tău divin, atunci ştii că fiecare fiinţă şi întreg universul sunt cuprinse în iubirea ta. Dar când priveşti la orice ca fiind separat de tine, nu îl poţi iubi, deoarece îţi este teamă de el. Separarea este cauza fricii, iar frica adânceşte separarea. Este un cerc vicios. Numai realizarea Sinelui îl poate sparge.

 

Atunci când toate propriile tale identificări false sunt aruncate în urmă, ceea ce rămâne este iubirea atotcuprinzătoare.

Odată stabilit în adevărata conştienţă, descoperi că iubeşti ceea ce vezi, indiferent de natura sa. Aceasta iubire fără opţiuni (care nu alege) reprezintă piatra de încercare a adevăratei treziri spirituale. Dacă nu există, atunci eşti doar interesat, ai anumite motive personale.

În vis, iubeşti pe cineva si nu pe alţii. Trezindu-te, descoperi că eşti iubirea însăşi, îmbrăţişând totul. Iubirea personala, oricât de intensă si autentică, întotdeauna leagă; iubirea în libertate este iubirea pentru tot. Când devii iubirea însăşi, pătrunzi dincolo timp si numere; atunci, iubind pe cineva iubeşti totul, şi iubind totul, iubeşti pe fiecare în parte.

Să mă văd pe mine însumi în toţi ceilalţi, şi pe toţi ceilalţi în mine însumi, acesta mai mult ca sigur înseamnă iubire.

Observ că intr-un fel, schimbând focalizarea atenţiei, devin chiar lucrul sau fiinţa pe care o privesc, şi experimentez atunci conştiinţa ei specifică; devin martorul lăuntric al acelui lucru sau fiinţe. Eu numesc această capacitate, de a pătrunde în alte puncte focar de conştiinţă, iubire; tu o poţi numi cum doreşti. 

Iubirea spune “Sunt totul”. Înţelepciunea spune “Nu sunt nimic”. Între acestea două curge viaţa mea. Din moment ce în oricare punct al timpului şi al spaţiului pot fi simultan subiectul şi obiectul experienţei, eu exprim aceasta spunând ca sunt amândouă, nici una dintre ele şi dincolo de amândouă.

Este suficient să cunosc starea lui “Eu sunt” ca realitate şi ca iubire în acelaşi timp.

Supremul se dăruieşte pe Sine ca realitate în inima tuturor lucrurilor şi fiinţelor care există. A numi această realitate iubire universală este poate cea mai potrivită exprimare a sa în cuvinte. Ca şi iubirea, face totul real, frumos, benefic.

  

Circumstanţele şi condiţiile stăpânesc asupra celui ignorant. Cunoscătorul adevărat al realităţii nu este niciodată supus sau forţat de acestea. A acţiona din dorinţă şi frică este înlănţuire; a acţiona din iubire este libertate.

Nimic nu poate fi făcut fără iubire.

Conştiinţa din tine şi conştiinţa din mine, în aparenţă două, în realitate una, caută unitatea, şi aceasta este iubirea.

(NISARGADATTA MAHARAJ) 

 

tradus dupa mai mai multe surse in lb. engleza

de pe internet

Despre prietenie...

 

Philia a fost asociată în general cu prietenia, cu afecţiunea. Philia este iubirea spontană, naturală, un sentiment bazat pe intimitatea lăuntrică a celor ce se iubesc. Este o legătură puternică, o iubire liniştită şi plină de virtuţi. Ea înseamnă loialitate faţă de prieteni, egalitate şi bucuria de a face ceva împreună. Aristotel o defineşte ca acea relaţie între oamenii care se ştiu că au bune intenţii şi îşi doresc binele unul celuilalt. Prietenia înseamnă să faci bine, să faci acest lucru fără să ţi se ceară, şi să nu ceri laude pentru ceea ce ai făcut. Alte trăsături ale prieteniei sunt spontaneitatea ei, fundamentată pe un contact personal, dar nedepinzînd numai de legăturile fizice, naturaleţea, vibraţia faţă de omul însuşi, nu doar aprecierea calităţilor lui şi intimitatea, mai mult chiar, una personală, lăuntrică.

Cei care se împrietenesc pentru că sunt de folos unul altuia nu pot sta mult timp împreună, pentru că ei (se) iubesc pentru binele lor înşişi, nu pentru cei pe care îi iubesc. Prietenia lor se va destrăma repede, pentru că nevoile se schimbă, şi fiecare va căuta pe altcineva care să-i fie de folos. La fel se întîmplă cu cei care se împrietenesc din plăcere, deoarece plăcerile sunt şi ele schimbătoare. Oamenii se îndrăgostesc repede, dar la fel de repede îşi pierd interesul. În textul următor Mircea Eliade face referire la acest aşa zis fel de prietenie inferioara, bazată pe interes sau plăcere.

Se spune că a fi sincer înseamnă a nu ascunde nimic celuilalt, a te deschide tot. Este exact, dar criteriul acestei sincerităţi îl are întotdeauna celălalt, nu tu. Esti considerat sincer nu "când nu ascunzi nimic" celuilalt, ci când nu ascunzi ceea ce aşteapta de la tine să ascunzi. Este poate paradoxal, dar aşa e; sinceritatea ta nu se verifică prin tine, ci prin celălalt. Eşti considerat sincer numai atunci când spui ceea ce vrea şi ceea ce aşteaptă altul de la tine să spui.

Dacă îi mărturiseşti unei prietene că e frumoasă şi inteligentă, în timp ce ea nu e nici una nici alta, nu esti sincer. Dacă îi spui că e urâtă şi foarte puţin deşteaptă, esti sincer. Dar mărturiseşte-i că toate acestea n-au absolut nici o importanţă că altele sunt lucrurile pe care ai dori să i le spui, că îşi macină timpul într-un mod stupid, că trăieşte o himeră, că visează la lucruri ce o îndepărtează de adevăr şi de fericire atunci sigur nu esti nici sincer, eşti nebun.

Este poate ciudat, dar ne temem de o lume "defavorabilă", de un mediu străin, cu care nu putem comunica, faţă de care nu putem fi "sinceri". Pentru a nu fi singuri vrem ca lumea să fie sinceră cu noi. Doar sinceritatea ne dă aceasta certitudine că suntem înconjuraţi de prieteni, de oameni care ne iubesc, că nu suntem singuri. De aceea în ceasurile de mare singurătate se fac cele mai multe confesiuni, se deschid sufletele, oamenii se caută unul pe altul: tocmai pentru a anula acel sentiment al izolării definitive. Sinceritatea este şi ea, ca atâtea altele, un aspect al instinctului de conservare. De fapt, sinceritatea participă la acea complicată clasă de sentimente şi orgoliu ce se numeşte prietenie şi care, trebuie să recunoaştem, constituie unul dintre cele mai serioase motive de a iubi viaţa.

În prietenie se întâmplă acelaşi lucru: esti iubit nu pentru ceea ce eşti tu, ci pentru ceea ce vede şi crede prietenul tău în tine. Tu, omul, esti sacrificat întotdeauna. Eşti iubit nu pentru tine, ci pentru ceea ce poţi da, ceea ce poţi justifica, verifica, contrazice sau afirma în sentimentele prietenului. Şi nu te poţi plânge, pentru că şi tu faci la fel; toată lumea face la fel.

Ceea ce întristează oarecum într-o prietenie este faptul că fiecare dintre prieteni sacrifică libertatea celuilalt. Prin "libertate" înţeleg suma posibilităţilor lui, voinţa lui de a se transforma, de a se modifica, de a se compromite.

Eşti iubit pentru că prietenii s-au obişnuit cu tine să te vadă pe stradă, să te întâlnească la un anumit local sau pe terenul de sport, s-au obişnuit să mergi cu ei la cinematograf, în vizită la cunoştinţe, să-ţi placă, în general, ceea ce la place şi lor, să gândeşti, în general, ceea ce gândesc şi ei. Unde eşti tu în toate aceste sentimente ale lor? Esti descompus, distribuit şi asimilat după voinţa sau capriciul lor; iar tu faci la fel. Dacă într-o zi vrei să faci altceva decât ceea ce se aşteaptă de la tine să faci, atunci nu mai eşti un bun prieten, atunci incomodezi, oboseşti, stânjeneşti. Câteodată eşti tolerat; aceasta e tot ce poate oferi dragostea prietenilor tăi libertăţii tale: toleranţa.

Zilele trecute încercam să vorbesc cu câţiva prieteni despre moarte, iar ei parcă mi-ar fi spus: "Dragă, fii serios şi lasă prostiile la o parte!". Ei nu inţelegeau că ceea ce le apare lor drept prostii poate însemna pentru mine o problemă esenţială. Şi atunci m-am întrebat ce ar spune prietenii mei dacă aş săvârşi un act compromiţător, dar cerut urgent de libertatea mea? Şi mi-am dat seama că n-ar judeca schimbarea din punctul meu de vedere. Ei n-ar încerca să treacă o clipă în mine, ca să îmi înţeleagă nebunia. M-ar decreta nebun, m-ar tolera sau m-ar lăsa singur. În nici un caz n-ar trece în mine. Or, dragostea adevarată nu înseamna decât această completă renunţare la individualitatea ta pentru a trece în celălalt.

O prietenie nu se verifică numai prin libertatea pe care i-o acorzi celuilalt. A ajuta pe un prieten la nevoie, a-l încălzi cu mângâierile tale, a-l înconjura cu "sincerităţile" tale nu înseamnă nimic. Altele sunt adevăratele probe ale prieteniei: a nu-i încălca libertatea, a nu-l judeca din punctul tău de vedere (care poate fi real şi justificabil, dar poate nu corespunde experienţei destinului celuilalt), a nu-l preţui prin ceea ce îţi convine sau te amuză pe tine, ci pentru ceea ce este, pentru el însuşi, prin ceea ce trebuie el să realizeze ca să ajungă un om. Iar nu un simplu manechin.

Toate acestea însă nu ţi le cere nimeni, după cum nimeni nu-ţi cere adevărata sinceritate, ci numai acea sinceritate pe care o doreşte el. Nu uitaţi că într-o prietenie nu contează numai ceea ce ia celălalt. Fiecare luăm mai puţin decât ar trebui. Acesta este marele nostru păcat: că nu ne e sete de mai mult, că ne mulţumim cu sferturi; de aceea avem fiecare dintre noi atâta spaimă de ridicol. Nu numai că nu dăm cât ar trebui, dar luăm cu mult mai puţin decât ni se oferă. 

CITATE DESPRE PRIETENIE

Prietenia este, în primul rând, pacea reciprocă şi zborul spiritului pe deasupra amănuntelor vulgare.

(Antoine de Saint-Exupery)

Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim. Iar oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri gata făcute de la negustori. Şi cum nu există negustori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. (Antoine de Saint Exupery)

Prietenia este egalitate armonioasă. (Pitagora)

Prietenia înseamnă a fi frate şi soră, două suflete ce se ating fără să se confunde, două degete ale aceleiaşi mâini. (Victor Hugo)

Un prieten adevărat te prinde de mână şi îţi atinge inima. 
(Gabriel Garcia Marquez)

Un om nu poate să-i vorbească fiului său decât ca un tată; 
soţiei sale, decât ca soţ; duşmanului său, decât în termeni corespunzători; în timp ce un prieten le poate vorbi după cum impune situaţia, nu după cum i se potriveşte persoanei. 
(Francis Bacon)

Alături de un prieten adevărat este cu neputinţă să ajungi la neznădejde. (Honore de Balzac)

Prietenia îndoieşte bucuriile şi înjumătăţeşte necazurile. 

(Francis Bacon)

E bine să te înduioşezi de nenorocirea prietenilor tăi, dar mai bine este să le vii in ajutor. (Voltaire)

Un prieten, când e un om, întrece şi pe-un frate. (Homer)

 

TU CUI ÎI EŞTI PRIETEN?