- Întreaga creaţie omenească se naşte din nostalgia paradisului.
- În nostalgia paradisului noi vedem sentimentul adânc şi universal omenesc din a cărui substanţă îşi trag vigoarea toate operele de cultură şi de civilizaţie ale spiritului, aşa cum norii care înfloresc nemărginirea cerului şi negurile greoaie ce se târăsc pe faţă pământului se zămislesc din aceeaşi sărată şi amară respiraţie a mării.
- Nostalgia paradisului e sentimentul că suntem din această lume şi totuşi nu-i aparţinem; că lumea din spiritul nostru nu e identică cu lumea care ne înconjoară; că suntem în mijlocul ei ca nişte rămaşi pe dinafară dintr-o ordine înaltă de existenţă, ce ni se refuză; că din această pricină nu putem adera întru totul la condiţia mizeriei terestre, în care ne simţim ca exilaţi; şi că în sfârşit tot ceea ce în fiinţa noastră rimează în chip tainic cu veşnicia ne împinge la depăşirea modului actual de existenţă şi la cucerirea unui mod superior şi desăvârşit, conceput în antinomie cu cel de acum şi de aici.
- Nostalgia paradisului e astfel sentimentul antinomiei noastre existenţiale - de făpturi libere în spirit, dar contrazise de limitele ce ne par fatale; de făpturi sfâşiate de chin, dar care concepem o linişte cerească; de făpturi menite morţii, dar care ne cugetăm în nemurire, de făpturi nefericite, dar care ardem de setea fericirii absolute.
- Sentimentul amar al tuturor imperfecţiunilor din care e alcătuită viaţa noastră nu e decât umbra acelei conştiinţe religioase superioare despre realitatea transcendentă a perfecţiunii absolute, a cărei imagine divină şi a cărei viziune ne înverşunează să acceptăm condiţia mizeriei terestre numai ca un provizorat, din care suntem destinaţi să ieşim prin moarte.
- Nostalgia paradisului e dorul de-a înfrânge distanţa blestemată de la imperfecţiune la perfecţiune şi de la moarte la nemurire.
- Civilizaţia îşi are impulsul primar în memoria paradisului terestru; Cultura îşi are impulsul primar în aspiraţia către paradisul ceresc; Arta, cu rădăcini în spaţiu şi în timp, năzuie să înfrângă spaţiul şi timpul.
PARADISUL POSIBIL:
- Ce este oare copilăria decât imaginea vie a raiului pierdut şi sugestia fără prihană a raiului viitor?
- Nu e nevoie să fii artist, e de ajuns să fii om ca să-ţi aminteşti de copilărie ca de un rai pierdut, ca de o stare superioară de curăţenie, de frumuseţe şi de nevinovăţie, din care te-ai coborât în viaţă.
- Trista poveste a lui Adam se repetă cu fiecare din noi fiindcă toţi purtăm nostalgia personală a unui rai, pe care l-am pierdut. Copilăria ne apare astfel ca o tainică supravieţuire a paradisului terestru în fiinţa omenească şi totodată ca o indicaţie a posibilităţii de a-l recuceri în duh.
- Eu sunt şi iubesc- Dostoievski / Cogito ergo sum – Descartes
- Conştiinţa vieţii e superioară vieţii; cunoaşterea legilor fericirii e superioară fericirii – iată împotriva a ce este însemnat să luptăm.
- Arta intuieşte cu ochi nespus de vii fărâmiturile frumuseţii edenice din lume, le adună cum ai aduna cioburile unui vas de mare preţ ce s-a spart şi încheagă din ele imagine perfecţiunii care e obiectul nostalgiei paradisiace.
(Nechifor Crainic)
