Simţul frumosului, o floare a adevărului

   
     

1. Conform Voinţei Mele, care a devenit curând şi a celorlalţi, am rămas treji întreaga noapte. Iar cu o oră înainte de răsăritul soarelui, am ieşit pe afară, în grădina frumos aranjată a căpitanului. Se găseau aici alei mărginite de carpeni, peluze, o mulţime de flori de toate soiurile, o plantaţie de trandafiri, tufe de iasomie, culturi întinse de nard pentru uleiuri. Alături de acestea, existau acolo şi cele mai nobile soiuri de pomi fructiferi de pe pământ, şi toţi admiram cu o deosebită încântare grădina aceasta atât de artistic aranjată, atât de frumoasă şi de utilă.

2. Eu am spus: „Vedeţi voi, pentru a fi în acord deplin cu Voinţa Divină, omul trebuie să fie exact ca grădina aceasta exemplară! În el, adevărul şi binele trebuie să se reunească cu frumosul şi sublimul. Iar dacă realizează lucrul acesta, el demonstrează astfel că-i seamănă întru totul lui Dumnezeu, Creatorul şi Tatăl său.

3. Uitaţi-vă la marea frumuseţe a acestor flori! Cât de minunat sunt colorate şi cum una o întrece pe cealaltă în splendoare! Ei bine, la ce bun oare? Căci din floarea atât de minunată a unui trandafir tot nu rămâne până la urmă decât un simplu bob de sămânţă, cât se poate de neînsemnat, pentru formarea căruia n-ar fi fost nevoie de o asemenea minunăţie de floare. Însă Dumnezeu a implicat în toate operele Sale, în cel mai înalt grad, şi estetica, pentru ca în felul acesta să trezească în oameni simţul frumosului, necesar oricărei fericiri. Iar dacă acesta s-a trezit pe deplin într-un om, el devine apoi receptiv la tot adevărul şi la tot binele, care întotdeauna are la origine adevărul.

4. Iată, prietenul nostru drag, căpitanul, are un foarte dezvoltat simţ al frumosului, deci, şi a tot ce este util şi bun! Căci de nu ar fi avut acest simţ, atunci el ar fi rămas indiferent şi la toate adevărurile Mele, care-l călăuzesc pe om spre cunoaşterea unicului Dumnezeu adevărat şi spre propria cunoaştere de sine, şi el nu le-ar fi acceptat. Dar, întrucât are un simţ atât de dezvoltat al frumosului - lucru pe care-l demonstrează din plin grădina aceasta minunată -, el a fost şi primul de aici care a vrut să cunoască noua Mea învăţătură şi să o accepte, pentru a i se conforma cu stricteţe. Fiecare dintre voi să facă aşa, iar lucrul acesta va fi mult apreciat de Dumnezeu!

5. Dacă, intrând în casa unui om, o veţi găsi curată şi, pe măsura posibilităţilor sale, şi aranjată cu gust, atunci puteţi fi siguri că interiorul omului respectiv este şi el aproape la fel de frumos aranjat, însă dacă, ajungând în casa altuia, o găsiţi plină de murdărie şi, în general, într-o dezordine totală, puteţi face de îndată cale întoarsă, respectând principiul pe care Eu vi l-am spus vouă, ucenicilor Mei, şi anume, de a nu arunca mărgăritarele învăţăturii Mele la porci! De altfel, ar fi şi absolut inutil, fiindcă, precum spuneam, un om care nu are deloc simţul frumosului - care este de fapt o floare a adevărului -, nu are nici simţul adevărului, care este sămânţa cea folositoare care rămâne după ce floarea nu mai este.

6. Sigur că nici nu vreau să spun prin aceasta că omul nu mai trebuie să facă nimic altceva, decât să caute, prin tot felul de mijloace lumeşti costisitoare, să-şi ridice la un asemenea nivel de splendoare casa, grădinile, ogoarele şi câmpiile încât toată lumea să rămână uimită de ele. Căci un asemenea simţ al fastului poate degenera prea lesne în îngâmfare, în iubire de sine, în aroganţă şi în sete de putere. Iar pentru oamenii mai sărmani, aceasta nu ar însemna decât că omul care posedă o asemenea splendoare trebuie să fie extraordinar de bogat. Şi, spre a obţine ceva de la el, unii ar începe să-i admire chiar în mod exagerat splendorile, ceea ce l-ar determina pe respectivul om să devină cu timpul şi mai plin de sine şi, făcând apoi tot ce se poate pentru a şi-i aservi şi mai mult pe oameni, el ar putea să-şi aroge dreptul de a fi un adevărat stăpân peste cei care îl admiră.

7. Un asemenea simţ al frumosului, împins până la un fast exagerat, nu valorează nimic, el dovedindu-se până la urmă chiar mai rău decât delăsarea în murdărie. Un astfel de simţ poartă numele de vanitate şi el reprezintă un păcat al fiinţei umane, care nu ajută nicicând sufletul să ajungă la Viaţa cea Veşnică.

 

Dar acel simţ al frumosului şi al ordinii, care dă naştere la ceva, cum este această grădină, doar prin propria sa muncă şi printr-o dragoste adevărată pentru tot ce este frumos, adevărat şi bun, este o virtute recomandabilă tuturor.

8. Însă acum să vorbim despre altceva, căci iată-i pe căpitan şi pe vameş venind spre noi, iar în faţa lor nu doresc să laud prea tare grădina aceasta. Mai apoi, căpitanul va afla oricum ce am vrut să spun.” 

MAREA EVANGHELIE A LUI IOAN - JAKOB LORBER VOL. VI
Capitolul 136 - Simţul frumosului, o floare a adevărului