Amintiri despre Brâncuşi

Relatari inedite ale unor oameni care l-au cunoscut pe Brâncuşi la Paris

Amintiri despre Brancusi 1
 

Amintiri despre Brancusi 2
   

Amintiri despre Brancusi 3
   

Brâncuşi despre ARTĂ ŞI ARTIŞTI

Raţiunea de a fi a artiştilor este aceea de a revela frumuseţile lumii.

Arta ar trebui să fie numai bucurie!... De aceea, nu există "artişti", ci numai oameni care simt nevoia să lucreze, întru bucurie! Să cânte, asemenea păsărilor!

Arta trebuie să odihnească şi să vindece contrarietăţile interioare ale omului. Aceste contrarietăţi derivă din însuşi destinul lui şi din tragedia lui. Arta are şi această misiune terapeutică; să ne amintim numai de Catharsisul aristotelic.

Arta trebuie să apropie, iar nu să depărteze; să umple, iar nu să sape prăpăstii în bietele noastre spirite, şi aşa destul de răscolite de întrebări.

Plăcerea cu care lucrează artistul este însăşi inima artei sale.

Arta (mea) este realitatea însăşi. Arta nu este o evadare din realitate, ci o intrare în realitatea cea mai adevărată - poate în singura realitate valabilă.

Arta este altceva decât "redarea" vieţii, este transfigurarea ei.

Ne aflăm într-o sferă, ne jucăm cu alte sfere, le îmbinăm, le facem să clipească.

Ce defineşte, oare, civilizaţia noastră? Viteza! Oamenii cuceresc timpul şi spaţiul, accelerând fără de încetare mijloacele de a le străbate. Viteza nu este altceva decât măsura timpului de care ai nevoie ca să poţi parcurge o distanţă... Şi, uneori, este vorba de distanţa care ne separă de moarte... Opera de artă trebuie să exprime tocmai ceea ce nu se supune morţii, însă trebuie să o facă printr-o asemenea formă, care să rămână şi o mărturie asupra epocii în care trăieşte artistul.

Arta nu face decât să înceapă continuu.

Simplitatea nu este un ţel în artă, dar ajungi fără voie la ea pe măsură ce te apropii de sensul real al lucrurilor.

Lumea poate fi salvată prin artă.

DESPRE FRUMOS

Trupul omenesc este frumos numai în măsura în care oglindeşte sufletul.

Frumosul este echitatea absolută.

Proporţia interioară este ultimul adevăr inerent, în absolut toate lucrurile.

Simplitatea în artă este, în general, o complexitate rezolvată.

DESPRE EL ÎNSUŞI

În timpul copilăriei – am dormit în pat. În timpul adolescenţei – am aşteptat la uşă. În timpul maturităţii - am zburat înspre ceruri!

Păsările măiestre m-au fascinat şi nu m-au mai eliberat din mreaja lor niciodată.

Eu nu am căutat, în toată viaţa mea, decât esenţa zborului! Zborul - ce fericire!

În sufletul meu nu a fost niciodată loc pentru invidie - nici pentru ură, ci numai pentru acea bucurie, pe care o poţi culege de oriunde şi oricând. Consider că ceea ce ne face să trăim cu adevărat, este sentimentul permanentei noastre copilării în viaţă.

Nu cred în suferinţa creatoare.

Ceea ce fac eu astăzi, mi-a fost dat ca să fac!... Căci am venit pe lume cu o menire!

Nu doresc niciodată să fiu la modă. Ceea ce este la modă, ca moda trece.

Eu aş vrea să creez aşa cum respir.

Nu mai sunt demult al acestei lumi; sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup - mă aflu printre lucrurile esenţiale.

DESPRE CREAŢIA PROPRIE

Aş vrea ca lucrările mele să se ridice în parcuri şi grădini publice, să se joace copiii peste ele, cum s-ar fi jucat peste pietre şi monumente născute din pământ, nimeni să nu ştie ce sunt şi cine le-a făcut - dar toată lumea să simtă necesitatea şi prietenia lor, ca ceva ce face parte din sufletul Naturii.

Nu trebuie respectate sculpturile mele. Trebuie să le iubeşti şi să ai dorinţa să te joci cu ele... Eu vreau să sculptez forme care pot da bucurie oamenilor.

Eu văd această Pasăre de aur foarte departe - la o sută de kilometri depărtare şi de o asemenea măreţie, încât să umple întreaga boltă cerească.


Eu nu creez Păsări - ci zboruri.

Sculpturile mele sunt fecioarele mele!... Le gătesc ca de nuntă!

Eu nu doresc să reprezint în sculpturile mele făpturi terestre - hamali grei - ci fiinţe înaripate şi eliberatoare - şi, pentru aceasta, nu ar trebui să glorificăm nicidecum munca în sine sau dificultatea efortului. Acestea rămân cele mai nenorocite dintre lucruri şi nu sunt, în definitiv, decât un mijloc, însă până şi Creatorul le-a împrumutat, în drumul său.

Eu am voit să înalţ totul dincolo de pământ. Cocoşii mei cântă! Şi păsările mele zboară!

Apropos de cum e să nu-ţi simţi trupul: într-o zi, după ce lucrasem o dimineaţă întreagă la un bloc enorm de marmură, am observat că întreg Atelierul mi se stropise cu sânge. Era de la mâinile mele – în care-mi făcusem câteva răni adânci.

Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor.

Eu nu dau niciodată prima lovitură până când piatra nu mi-a spus ceea ce trebuie să îi fac. Aştept până când imaginea interioară s-a format bine în mintea mea. Câteodată durează săptămâni întregi până când piatra îmi vorbeşte. Trebuie să privesc foarte atent înlăuntrul ei. Nu mă uit la vreo aparenţă. Mă depărtez cât mai mult posibil de aparenţe.

Arta - poate cea mai desăvârşită a fost concepută în timpul copilăriei umanităţii. Căci omul primitiv uita de grijile cele domestice şi lucra cu multă voioşie. Copiii posedă această bucurie primordială. Eu aş vrea să re-deştept sentimentul acesta în sculpturile mele.

Tot ceea ce încerc să fac este să împing graniţele artei tot mai adânc în necunoscut.

Măiastră!... Ea se zbate aprig, ca tot ceea ce am realizat, până astăzi, ca să se înalţe spre ceruri.

ÎNŢELEPCIUNE

Se poate că poezia pură este o rugăciune, însă eu ştiu că rugăciunea bătrânilor noştri olteni era o formă a meditaţiei - adică o... tehnică filosofică.

Să creezi ca un zeu, să porunceşti ca un rege, să munceşti ca un rob!

Iubirea cheama iubire. Nu este atât de important ca să fii iubit, cât să iubeşti tu cu toata puterea şi cu toata fiinţa.

Când nu mai suntem copii, suntem deja morţi.

Oamenii nu îşi mai dau seama de bucuria de a trăi, pentru că nici nu mai ştiu să privească minunile Naturii.

Cine nu iese din Eu, n-atinge Absolutul şi nu descifrează nici viaţa.

Nu mai avem niciun acces la spiritul Lumii, poate fiindcă nici nu îl căutăm; însă trupul omenesc nu este nici el diferit de structura universului.

Lectura viciu şi conversaţia-sporovăială ne împiedică şi meditaţia, şi visarea. Lectura-viciu, fără de studiu, nu ar trebui să rămână nepedepsită.

Nu vom fi niciodată destul de recunoscători faţă de pământul care ne-a dat totul.

Noi nu înţelegem, nu vedem – viaţa reală, decât prin răsfrângerile, prin stră-lucirile ei!

Eliberează-te de pasiuni, eliberează-te de pofte, eliberează-te de greşeli – acestea sunt trei precepte, zale şi scut, pentru orice Spirit. Purtând această armură, eşti puternic în contra răului - devii invulnerabil.

Există un scop în orice lucru. Pentru a-l atinge, trebuie să te lepezi de tine însuţi.

La umbra marilor copaci nu creşte nimic.

Gloriei nu-i pasă de noi când alergăm după ea. Când însă îi întoarcem spatele, ea va alerga după noi.

Simplitatea este în sine o complexitate - şi trebuie să te hrăneşti cu esenţa, ca să poţi să îi înţelegi valoarea.

Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să poţi să vezi foarte departe.

Suferinţele îl întăresc pe om, şi sunt mai necesare decât orice plăcere, pentru formarea unui mare caracter.

 
Lucrurile nu sunt greu de făcut. Greu este să te pui în starea de a le face.
 
Trebuie să cauţi întotdeauna şi să găseşti o detaşare de tine însuţi.
 
Opiniile sunt libere, dar nu şi obligatorii.

Să fii isteţ este ceva, însă să fii onest, aceasta în adevăr merită osteneala.

Teoriile nu-s decât mostre fără de valoare. Numai fapta contează.

Oamenii văd lumea ca pe o piramidă fatală; şi se înghesuiesc înăuntru-i, pentru a ajunge cât mai sus, înspre vârfu-i; drept pentru care se şi sfâşie între ei şi sunt cu totul nefericiţi (nemulţumiţi)... Pe când, dimpotrivă, dacă ar creşte şi s-ar împlini în chip firesc, dacă s-ar dezvolta ca şi spicul de grâu pe câmpie, fiecare ar fi ceea ce trebuie să fie, sau ar putea fi...

Viaţa se aseamănă cu o spirală. Nu ştim în ce direcţie este ţinta ei, dar trebuie să mergem în direcţia pe care o credem cea justă.

(Constantin Brâncuşi, 1876-1957)

Fa dragoste ca si cum moartea ti-ar bate la usa

Ibis - Moment of death
   
 

       Contemplarea sincera a mortii trezeste inima. Mai devreme sau mai tarziu, tot ce cunosti la ora actuala va disparea. Tot ce ai avut sau vei avea vreodata, toate experientele pe care le vei acumula, toate relatiile de cuplu – vor disparea pentru totdeauna. Toti cei pe care ii iubesti si cu care

Nobil, nemuritor şi călător...

    

       

       „Eu nu aparţin nici unei epoci şi nici unui loc; resimt permanent că mă situez în fara timpului şi spaţiului; fiinţa mea spirituală îşi trăieşte, în esenţă, eterna existenţă şi, dacă uneori mă scufund în gândirea cosmică reurcând cursul vârstelor, dacă atunci îmi întind spiritul atotputernic spre un mod de existenţă superior şi depărtat de cel pe care voi îl percepeţi, trăiesc extazul paradisiac şi superior divin cel ce doresc să fiu. 

       Participând plenar şi în mod conştient la realitatea Fiinţei absolute, îmi conduc aproape tote acţiunile după inspiraţia divină care mă susţine şi mă înconjoară. Numele meu este chiar cel al funcţiei mele şi-mi aleg singur numele şi funcţia pentru că sunt pe deplin liber; ţara mea este provizorie acolo unde-mi opresc momentan paşii. Fiţi în ieri, dacă vreţi, crescând din nou şi retrăind crâmpeie de viaţă prin anii trăiţi de strămoţii voştri care v-au fost străini, sau fiţi în mâine, prin orgoliul iluzoriu al unei grandori care poate că nici nu este şi nu va fi niciodată a voastră; cât despre mine, eu sunt cel ce este NEMURITOR şi pe deplin liber. 

       N-am decât un tată: cel Divin Ceresc şi diferite împrejurări neîntâmplătoare m-au făcut să realizez şi să cred cu fermitate, în această privinţă, adevăruri mari şi copleşitoare. Cu toate acestea, misterele originii mele şi legăturile nepieritoare care mă unesc mereu şi mereu cu acest Tată, necunoscut de marea majoritate a oamenilor, sunt şi rămân secretele mele; cei puţini, care vor fi chemaţi să le ghicească, să le întrevadă şi să le pătrundă, aşa cum cândva am făcut şi eu, vor fi, fără îndoială, în stare să mă înţeleagă şi să mă aprobe şi pe mine.

        Cât despre timpul ce a trecut peste acest trup, sunt în jur de 40 de ani de la momentul în care corpul meu material a luat această formă pe acest pământ. Cât despre familia pe care am ales-o pentru aceasta, nu are importanţă să amintesc aici despre ea; nu vreau să-mi amintesc de trecut, pentru a nu mări răspunderile deja grele ale celor care cândva m-au cunoscut, căci este scris în tratatele înţelepciunii: "Tu nu-l vei face niciodată să cadă pe cel orb". Nu sunt născut din trupul şi nici din voinţa omului; eu sunt acum născut numai din Spirit. 

       Numele meu, cel ce este numai al meu şi purtat de mine, acest nume pe care l-am ales pentru a apărea în mijlocul vostru, iată ceea ce este acum nou la mine. Numele cu care mă chemau la naştere, cel care aparent mi s-a dat în tinereţe, ca şi acele nume sub care, în alte vremuri şi locuri, am fost cunoscut, le-am lăsat deoparte aşa cum, la un moment dat, abandonezi nişte haine inutile.

       Iată-mă în faţa voastră. Sunt nobil, nemuritor şi călător; vorbesc şi sufletul vostru freamătă, recunoscând, dincolo de aceste cuvinte, trăiri fundamentale, spirituale vechi; o voce care se află în voi şi care a tăcut de foarte mult timp, înăbuşită de ignoranţă, răspunde prompt la chemarea enigmatică a modulaţiilor vocii mele.
       Eu sunt aici şi, prin puterea divină ce emană din mine, pacea revine în inimile voastre, sănătatea în trupurile voastre, speranţa în sufletele voastre. Toţi oamenii, gratie Spiritului din ei, sunt fraţii mei iubiţi, toate ţările îmi sunt dragi; le străbat atunci când este necesar, pentru ca peste tot spiritul să poată să coboare şi să găsească o cale spre voi, pentru a vă conduce înapoi la Dumnezeu prin suprema eliberare.”

(Fragment din discursul înţeleptului Cagliostro din cartea lui 

Serge Hutin "Societăţile secrete, de ieri până azi")

Darul Speranţei

 

"Aruncă-ţi inima, şi aleargă apoi, s-o prinzi." (proverb arab)

"Dacă arcul ţi s-a frânt, şi nu mai ai nici o săgeata, trage, trage 
cu inima." (cugetare zen)

"Speranţa vede nevăzutul, simte nemirosul şi face posibil imposibilul." (anonim)

"De pe culmile disperării se vede orizontul bucuriei." (anonim)

"Când inima plânge pentru ce a pierdut, spiritul se bucură
pentru ce a găsit." (aforism sufit)

"Dă-mi, Doamne, puterea să văd în orice trandafir, eternitatea,
în orice mugur, o nouă zi; în orice fulg de nea, făgăduita primăvara; în orice ploaie, curcubeul râzând în soare!" (Virginia Wuerfel)

"Când crezi ca poţi sau că nu poţi, aşa este!" (anonim)

"Când nimic nu e sigur, totul este posibil!" (Margaret Drable)

"O, vânt al iernii, vei pieri la adierea primăverii!" (Percy Bysshe)

"Păstrează în inimă un pom înverzit. Vei auzi cântând privighetoarea." 
(proverb chinezesc)

"Un om cu o speranţă face cât 99 de oameni cu interese!" (anonim)

"Speranţa este visul în trezie." (Plinius cel Batrân)

"Viaţa este o flacără pură, iar în noi străluceşte un soare invizibil."
(Sir Thomas Browne)

"Există în mine un loc, numai al meu, unde musteşte seva primăverii veşnice." (Pearl S. Buck)

"În toiul iernii am aflat, în sfârşit, că în mine este veşnic vară."
(Albert Camus)

"Fiecare zi, un început. Fiecare zi, o viaţă."

Trebuiau să poarte un nume

Eminescu n-a existat.

A existat numai o ţară frumoasă

La o margine de mare

Unde valurile fac noduri albe.

Ca o barbă nepieptănată de crai.

Şi nişte ape ca nişte copaci curgători

În care luna îşi avea cuibar rotit.

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli

Pe care-i chema : Mircea cel Bătrân,

Ştefan cel Mare,

Sau mai simplu: ciobani şi plugari,

Cărora le plăcea să spună

Seara în jurul focului poezii -

"Mioriţa" şi "Luceafarul" şi "Scrisoarea a III-a".

Dar fiindcă auzeau mereu

Lătrând la stâna lor câinii,

Plecau să se bată cu tătarii

Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii

Şi cu turcii.

În timpul care le rămânea liber

Între două primejdii,

Aceşti oameni făceau din fluierele lor

Jgheaburi

Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,

De curgeau doinele la vale

Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei

Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei

Şi ai altor ţări româneşti.

Au mai existat şi nişte codri adânci

Şi un tânăr care vorbea cu ei,

Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt ?

Acest tânăr cu ochi mari,

Cât istoria noastră,

Trecea bătut de gânduri

Din cartea cirilică în cartea vieţii,

Tot numărînd plopii luminii, ai dreptăţii,

ai iubirii,

Care îi ieşeau mereu fără soţ.

Au mai existat şi nişte tei,

Şi cei doi îndrăgostiţi

Care ştiau să le troienească toată floarea

Într-un sărut.

Şi nişte păsări ori nişte nouri

Care tot colindau pe deasupra lor

Ca lungi şi mişcătoare şesuri.

Şi pentru că toate acestea

Trebuiau să poarte un nume,

Un singur nume,

Li s-a spus

Eminescu.

poezie de Marin Sorescu

Nadejdea

 
 

Domnul m-a învăţat din tinereţea mea ca să nădăjduiesc în Providenţă; dacă m-aş naşte încă o dată, m-aş lăsa de mai înainte sa fiu condus (chiar şi în lucrurile cele mai mici şi neînsemnate) de această Providenţă Dumnezeiască – cu simplitatea unui copil şi cu dispreţuirea stiinţelor omeneşti.

Este o plăcere pentru sufletul meu dăruit cu totul Domunului de a păşi cu ochii închişi acolo unde Providenţa Domnului vrea să mă conducă. Intenţiile Providenţei sunt de necercetat de către mintea omenească – dară îs totdeauna minunate pentru acei care cred în Ea... Să lăsăm deci sufletul nostru de a călători în corabia Providenţei; Ea ne va conduce într-un liman bun.

Dumnezeu nu numai că poate să ne dea cele bune, dară chiar vrea să le dea, ca un tată bun - binecuvântat cel care speră în El! Nefericiţi însă îs aceia care cred în cele omeneşti; ele făgăduiesc multe, dară dau puţin – şi pe puţinul acela îl fac scump plătit... De-am putea noi înţelege Providenţa Domnului în toată minunăţia sa – atunci inima noastră ar trebui să se înveselească de iubire şi de mulţămire. 

Ce mare este iubirea Domnului faţă de oameni! Cum ne apără şi ne conduce aşa de milostiv! El vrea ca noi să aparţinem cu totul Lui! Asa dară, să nu încercăm să căutăm un alt braţ pe care să ne bizuim – decât al Lui; mânie să nu avem în minte şi în faţa ochilor, decât pe El singur; să unim voinţa noastră aşa de strâns cu a Lui, încât nimic să nu ne poată sminti unirea asta. Să avem mulţumire şi bucurie să vrem în toate tocmai ceea ce vrea Sfânta Providenţă! Să ne lăsăm conduşi de El! Să nu ne gândim aşa de mult la noi înşine! Să trăim în Providenţa Domnului! Noi o să fim bine păziţi dacă nu avem alt adăpost decât al Lui!

 

Treburile noastre au să meargă mult mai bine dacă Domnul este cu noi. Oare poate să se prăbuşească un copil care este dus pe braţele tatălui său iubitor?! Domnul iubeşte cu o gingăşie de nespus pe toţi aceia care cu totul se lasă duşi în grija Lui şi se predau orânduirilor Sale deoarece ei nu se uită la schimbarea dulcelui şi amarului cu care Providenţa îi probează – dară se ţin strâns de toate acestea, convinşi că Domnul toate le face spre binele acelora care îl iubesc. Aşa vorbesc ei cu Iisus: „Îţi dăruiesc Ţie sufletul, corpul, împreună cu toate cele ce am; să dispui de ele dupa plăcerea Ta. Eu mă învoiesc cu cele ce dispui. Eu Te vreau pe Tine în mine şi să dispui de mine cum Îţi place. Îţi las în seama Ta toată grija mea pentru mine...”

Aşa dară trebuie să avem în framântările acestei vieţi o permanentă şi neclintită nepăsare a vieţii – şi dacă totul se schimbă în preajma noastră, să avem privirea liniştită, aţintită la Domnul.

Să se întâmple în jurul nostru, ba chiar şi în noi, şi cele mai mari tulburări, de-ar fi în sufletul nostru plin de bucurie sau de tristeţe, de-ar fi dulce sau amar, în pace sau în furtună, în mângâiere sau scârbă, de m-ar arde soarele sau m-ar răcori roua... sufletul nostru să privească întotdeauna plăcerea Domnului, în asta constă adevărata noastră avere.

Fiindcă eu (fie mai curând, fie mai târziu) numai în bunătatea si în milosivirea Domnului pot sa-mi găsesc mântuirea, vreau de azi înainte să mă arunc în braţele Lui. Soarta mea este pusă în mâna Tatalui Ceresc, sa mi se întâmple dupa Voinţa Lui!
 

„Fie că trăim, fie că murim, noi tot ai Domnului suntem!”, zice Sfântul Apostol Pavel.

 

(Moşu din Bacău)

Despre frumuseţea uitată a vieţii

Vangelis - Twilight
   

       
       
       Dacă mă gândesc bine, reproşul esenţial pe care îl am de făcut ţării şi vremurilor este că mă împiedică să mă bucur de frumuseţea vieţii.

       
       Din când în când, îmi dau seama că trăiesc într-o lume fără cer, fără copaci şi grădini, fără extaze bucolice, fără ape, pajişti şi nori. Am uitat misterul adânc al nopţii, radicalitatea amiezii, răcorile cosmice ale amurgului. Nu mai văd păsările, nu mai adulmec mirosul prăfos şi umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emoţie, miracolul ploii şi al stelelor. Nu mai privesc în sus, nu mai am organ pentru parfumuri şi adieri.

        
       Foşnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturnă a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, pădurea, vitele, orizontul tulbure al câmpiei, colina cordială şi muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vieţii mele lăuntrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasă, pentru cheful aşezat. Sunt ocupat. Sunt grăbit. Sunt iritat, hărţuit, copleşit de lehamite. Am o existenţă de ghişeu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicită intervenţii, sfaturi şi complicităţi. Am devenit mizantrop.

        
       Doua treimi din metabolismul meu mental se epuizeaza în nervi de conjunctură, agenda mea zilnică e un inventar de urgenţe minore. Gândesc pe sponci, stimulat de provocări meschine. Îmi încep ziua apoplectic, înjurând "situaţiunea": gropile din drum, moravurile şoferilor autohtoni, căldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, corupţia, bezmeticia tranziţiei. Abia dacă mai înregistrez desenul ameţitor al câte unei siluete feminine, inocenţa vreunui surâs, farmecul tăcut al câte unui colţ de stradă.

        
       Colecţionez antipatii şi prilejuri de insatisfacţie. Scriu despre mizerii şi mărunţişuri. Bombăn toată ziua, mi-am pierdut încrederea în virtuţile naţiei, în soarta ţării, în rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil. Patrioţii de paradă m-au trecut la trădători, neoliberalii la conservatori, postmoderniştii la elitişti. Bătrânilor le apar frivol, tinerilor reacţionar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispoziţie, elanul, jubilaţia. Nu mai am răgazuri fertile, reverii, autenticităţi. Mă mişc, de dimineaţa până seara, într-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate. Apetitul vital a devenit anemic, plăcerea de a fi şi-a pierdut amplitudinea şi suculenţa.

        
       Respir crispat şi pripit, ca într-o etuvă. Când cineva trece printr-o asemenea criză de vina e, în primul rând, umoarea proprie. Te poţi acuza că ai consimţit în prea mare măsura imediatului, că nu ştii să-ţi dozezi timpul şi afectele, că nu mai deosebeşti între esenţial şi accesoriu, că, în sfârşit, ai scos din calculul zilnic valorile zenitale.

        Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianţa toxică a momentului şi a veacului. Suntem năpădiţi de probleme secunde. Avem preocupări de mâna a doua, avem conducători de mâna a doua, trăim sub presiunea multiplă a necesităţii. Ni se oferă texte mediocre, show-uri de prost-gust, condiţii de viaţă umilitoare.

 

       
       Am ajuns să nu mai avem simţuri, idei, imaginaţie. Ne-am urâţit, ne-am înstrăinat cu totul de simplitatea polifonică a lumii, de pasiunea vieţii depline. Nu mai avem puterea de a admira şi de a lăuda, cu o genuină evlavie, splendoarea Creaţiei, văzduhul, mările, pământul şi oamenii. Suntem turmentaţi şi sumbri. Abia dacă ne mai putem suporta.

       Există, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibilă? Da, cu condiţia să ne dam seama de gravitatea primejdiei. Cu condiţia să impunem atenţiei noastre zilnice alte priorităţi şi alte orizonturi.

Vangelis - Come to Me
   

(Andrei Pleşu)