Darul Umilinţei

Sfânta Maria, cu pruncul Iisus în braţe, s-a hotărât să vină pe Pământ ca să viziteze o mănăstire. Călugării, mândri foarte,  au făcut un şir lung şi fiecare s-a înfăţişat în faţa Sfintei Fecioare pentru a I se închina. Unul a declamat poeme frumoase, altul I-a arătat miniaturile sale pentru Biblie, al treilea I-a recitat numele tuturor sfinţilor. Şi aşa unul după altul, fiecare călugăr şi-a adus omagiul Maicii Domnului şi Pruncului Iisus.

Dar ultimul din şir era cel mai umil călugăr din mănăstire, care niciodată nu învăţase înţeleptele scrieri ale epocii. Părinţii lui fuseseră oameni simpli care lucrau la un vechi circ din împrejurimi, şi tot ce-l putuseră învăţa era să arunce mingi în sus şi să facă câteva jonglerii.

Când a venit rândul acestuia, ceilalţi călugări au vrut să pună capăt închinăciunilor, pentru că fostul scamator nu avea nimic important de spus şi putea strica imaginea mănăstirii. Dar călugărul simţea, în adâncul sufletului, o dorinţă arzătoare să dăruiască ceva lui Iisus şi Sfintei Fecioare.

Ruşinat, simţind privirea mustrătoare a fraţilor lui, a scos câteva portocale din sutană şi a început să le arunce în sus şi să jongleze cu ele, aşa cum ştia el.

Şi doar în acel moment Pruncul Iisus a zâmbit şi a început a bate din palme în braţele Sfintei Marii. Şi Maica Domnului numai lui i-a întins braţele, lăsându-l să-l atingă pe Prunc.

***

Viaţa este Umilinţă, mai ales pentru fiinţele umane care sunt dispuse să o îmbrăţişeze, cu iubire nesfârşită, cât mai des, aprofundând-o în felul acesta pentru a-i descoperi tainele.

Umilinţa este şi rămâne întotdeauna antidotul cel mai sigur

împotriva orgoliului.

Umilinţa este începutul înţelepciunii şi totodată ea este şi rămâne

o adevărată piatră de încercare a meritului.

Umilinţa este şi rămâne, împreună cu iubirea, rădăcina oricărui bine divin

şi a tuturor binefacerilor dumnezeieşti care o însoţesc.

În aproape orice situaţie, virtutea este umilinţă;

atunci când se manifestă din plin în inimă, ea ni se revelează ca fiind

ceva profund, insondabil.

În cazul celui care oferă ajutor, umilinţa este bunăvoinţă,

iubire şi compasiune.

În vorbire, umilinţa este sinceritate spontană.

În cazul aceluia care îi conduce sau îi ghidează pe ceilalţi,

umilinţa este ordine şi dreptate.

În cazul acţiunilor divine, binefăcătoare, umilinţa este abilitate,

şi ea se manifestă într-un mod armonios, exact aşa cum se cuvine,

în cazul fiecărei ocazii binevenite.

Atunci când nu se angajează în lupte care nu sunt îndreptăţite,

umilinţa este admirabilă şi cu adevărat ireproşabilă.

Fiinţa umană care ajunge la o reală cunoaştere de sine nu se consideră niciodată mai mare decât este ea cu adevărat în proprii săi ochi şi nu se mai lasă amăgită de o deşartă plăcere, în cazul laudelor care îi sunt, eventual, aduse de alte fiinţe umane. O asemenea fiinţă umană consideră, într-un mod înţelept, că este cu mult mai de preţ să fii un umil virtuos decât un bogat orgolios.

Cei înţelepţi afirmă că o faptă bună, oricât de mică sau de neînsemnată ar fi, atunci când este înfăptuită de noi cu umilinţă, în secret, fără a fi însufleţiţi de dorinţa ca ceilalţi să o cunoască, este cu mult mai plăcută în faţa lui Dumnezeu decât zece alte fapte bune care sunt făcute

datorită dorinţei de a ne face cunoscuţi.

 

(povestire de Palo Coelho si citate de Gregorian Bivolaru)

Zeiţa Vânătorii - o poveste despre iubirea din noi

Artemis era zeiţa supremă a vânătorii, căci ea ştia să vâneze fără nici un efort. Ea îşi putea împlini foarte uşor nevoile şi trăia într-o armonie perfectă cu pădurea. Toate vietăţile din pădure o iubeau pe Artemis, şi considerau că a fi vânat de ea este o adevărată onoare. Artemis nu părea să vâneze vreodată. Tot ceea ce îşi dorea venea direct la ea. Aşa se explică de ce era cea mai bună în arta vânătorii, dar pe de altă parte ea însăşi era o pradă foarte dificilă. Forma ei animală era aceea a unei căprioare magice, aproape imposibil de vânat.

Artemis trăia într-o armonie perfectă cu pădurea, până când într-o zi regele i-a dat o poruncă lui Hercule, fiul lui Zeus, aflat în căutarea propriei sale transcendenţe. Porunca era ca Hercule să vâneze căprioara magică a Artemisei. Hercule nu a refuzat, căci el era fiul neînvins până atunci al lui Zeus. El s-a dus aşadar în pădure să vâneze căprioara. Aceasta l-a văzut pe Hercule, dar nu s-a temut de el. Ea l-a lăsat pe Hercule să se apropie de ea, dar când acesta a încercat să o captureze, a fugit. Singura şansă a lui Hercule de a prinde căprioara era să devină un vânător mai bun decât Artemis.

El l-a chemat în ajutor pe Hermes, mesagerul zeilor, cea mai rapidă fiinţă din univers, şi l-a rugat să îi împrumute aripile sale. Acum Hercule era la fel de rapid ca şi Hermes, şi în curând prada cea valoroasă se afla în mâinile sale. Vă puteţi imagina reacţia Artemisei. Fusese vânată de Hercule, şi evident că dorea să se răzbune. Dorea să-l vâneze la rândul ei pe Hercule, şi a făcut tot ce i-a stat în puteri să-l captureze, dar între timp, Hercule devenise el însuși cea mai dificilă pradă între toate. Hercule era perfect liber, şi oricât de mult a încercat, Artemis nu a reușit să-l captureze.

Artemis nu avea nevoie de Hercule. Dar ea a simțit o nevoie puternică de a-l avea. Totul nu era decât o iluzie. Ea a crezut că s-a îndrăgostit de Hercule şi l-a dorit pentru ea. Singurul gând care i-a mai rămas în minte a fost acela de a pune mâna pe Hercule, iar pe măsură ce acest gând se transforma într-o obsesie, ea şi-a pierdut fericirea.

Artemis a început să se schimbe. Nu mai era în armonie cu pădurea, căci acum vâna pentru plăcerea de a prinde prada. Artemis şi-a încălcat propriile reguli şi a devenit un prădător. Animalele au început să se teamă de ea; întreaga pădure o respingea, dar Artemisei nu-i păsa. Ea nu mai vedea adevărul, căci nu se mai gândea la altceva decât la Hercule.

Hercule avea multe sarcini de îndeplinit, dar câteodată se mai ducea în pădure să o viziteze pe Artemis. De fiecare dată când făcea acest lucru, Artemis făcea tot ce-i stătea în puteri pentru a-l captura. Atunci când era împreună cu Hercule ea era extrem de fericită, dar ştia că el urma să plece, aşa că a devenit geloasă şi posesivă. Atunci când Hercule pleca de lângă ea, suferea şi plângea. Îl ura pe Hercule, dar îl şi iubea totodată.

Hercule nici nu bănuia ce se petrecea în mintea Artemisei; el nu şi-a dat seama că ea îl vâna. Mintea lui nu putea să accepte că şi el ar putea fi o pradă. Hercule o iubea şi o respecta pe Artemis, dar nu acest lucru îl dorea ea. Artemis dorea să-l controleze, să îl vâneze aşa cum face un prădător. Evident, toată lumea din pădure a observat diferenţa, mai puțin ea. Ea a rămas convinsă că este zeiţa supremă a vânătorii. Nu şi-a dat seama că a căzut. Nu a realizat că pădurea s-a transformat dintr-un paradis într-un iad, căci odată cu ea au căzut şi ceilalţi vânători; au devenit cu toţii prădători.

Într-o zi, Hermes şi-a asumat forma unui animal, şi tocmai când Artemis era pe punctul de a-l distruge, el a redevenit zeu, iar ea şi-a redescoperit înţelepciunea pierdută. Hermes i-a dat astfel de înţeles că a căzut. După ce şi-a recăpătat conştiinţa de sine, Artemis s-a dus la Hercule să-şi ceară iertare. Cauza căderii ei fusese importanţa de sine. În timp ce vorbea cu Hercule, ea şi-a dat seama că nu-l ofensase niciodată, căci el nu ştia ce se petrecea în mintea ei. Apoi, Artemis a privit în jur şi a văzut ce făcuse din pădurea ei dragă. Şi-a cerut iertare de la fiecare floare şi de la fiecare animal, şi a redescoperit astfel iubirea.

Şi astfel, Artemis a redevenit zeiţa supremă a vânătorii.

***

V-am spus această poveste pentru a scoate în evidenţă faptul că noi toţi suntem vânători, dar simultan suntem şi o pradă. Ce anume vânăm? Noi vânăm tot ceea ce ne poate satisface nevoile. Atunci când mintea se identifică cu trupul, aceste nevoi sunt foarte iluzorii şi de cele mai multe ori ele nu pot fi îndeplinite. Atunci când vânăm nevoile ireale ale minţii, noi devenim prădători, căci vânăm ceva ce nu avem cu adevărat nevoie.

Oamenii vânează iubirea. Ei simt nevoia să facă acest lucru deoarece sunt convinşi că iubirea le lipseşte. Nedându-şi seama că iubirea există în inima lor, ei o vânează la alte persoane, deşi acestea sunt la fel ca ei, inconştiente de iubirea din inima lor. Nimeni nu se iubeşte pe sine, deci cum ar putea ei să iubească pe altcineva? Oamenii îşi creează astfel o nevoie foarte mare, care nu este reală, şi continuă să o vâneze, dar în locuri greşite, căci nici ceilalţi oameni nu au iubirea pe care o caută ei.

Când a devenit conștientă de căderea ei, Artemis a redevenit cea care fusese, fiindcă ceea ce căuta ea se afla deja în interiorul ei. Acelaşi lucru este valabil pentru noi toţi, căci noi suntem precum Artemis după cădere şi înainte de mântuire. Noi vânăm iubire.

Vânăm dreptate şi fericire. Îl vânam pe Dumnezeu, dar Dumnezeu se află în interiorul nostru.

Povestea vânătorii căprioarei magice ne învaţă că noi trebuie să practicăm vânătoarea în interiorul nostru. Aceasta este esenţa poveştii. Dacă vă veţi aminti de povestea Artemisei, veţi descoperi iubirea dinlăuntrul dumneavoastră. Oamenii care se vânează reciproc pentru iubire nu vor fi niciodată satisfăcuţi; ei nu vor găsi niciodată iubirea de care au nevoie alături de alţi oameni. Cea care simte această nevoie este mintea, dar nimeni nu poate împlini nevoia minţii, căci iubirea nu este acolo. Ea nu este niciodată acolo.

Iubirea pe care o căutăm cu toţii se află în interiorul nostru, dar este o pradă greu de cucerit. Este atât de dificil să vânezi în interiorul tău pentru a scoate la lumină iubirea care există acolo. Pentru aceasta, trebuie să fii foarte rapid, la fel de rapid ca şi Hermes, căci dacă nu te concentrezi perfect, totul te poate distrage de la scopul tău. Tot ceea ce îţi captează atenţia te împiedică să îţi atingi scopul: să vânezi prada, adică iubirea din interiorul tău. Cine reuşeşte să o captureze îşi dă însă seama că iubirea din interiorul lui creşte din ce în ce mai puternică, împlinindu-i toate nevoile. El descoperă astfel fericirea.

(fragmente din ''Arta de a iubi'' de Don Miguel Ruiz)

Iubire...

I fly with you my love

   

                    Da, ştiu bine că aceasta-i dragostea Ta, o, Iubit al inimii:

                    această lumină de aur ce joacă pe frunze,

                    norii leneşi care lunecă pe cer

                    şi zefirul trecător ce-şi lasă boarea pe fruntea mea;

                    ochii mei s-au spălat în lumina dimineţii -

                    e vestea Ta inimii mele.

                    Faţa Ta se pleacă din marea-i înălţime,

                    ochii Tăi s-au cufundat în ochii mei

                    şi la picioarele Tale bate inima mea.

* * *

                    El este cel mai dinlăuntru,
                    cel ce-mi trezeşte mugurul fiinţei
                    cu tainice, profunde-atingeri.
                    El este cel ce-şi pune vraja peste ochii mei
                    şi cu o dulce încântare cântă
                    pe harpa inimii mele,
                    în schimbătoarele cadenţe de plăcere şi durere...
                    El este cel ce ţese pânza MAYA
                    în pieritoare mantii de-aur şi argint,
                    Şi zilele vin şi zilele trec,
                    şi el este cel ce deapururi
                    îmi mişcă inima sub mii de nume,
                    sub mii de măşti şi-atâtea delirante bucurii
                    şi-amarnice mâhniri. 

***

                    Pe Cea care dintotdeauna locuieşte

                    în adâncul fiinţei mele, ascunsă în umbră,

                    pe Cea care niciodată nu şi-a înălţat aripa în lumina dimineţii,

                    O învelesc în ultimul meu cânt,

                    Doamne-al meu,

                    ca să Ti-o închin ca dar suprem.

                    Cuvintele i-au adus dragostea,

                    dar n-au cucerit-o;

                    zadarnic nădejdea lor îşi întinde spre Ea braţele aprinse.

                    Am hoinărit peste mări şi ţări

                    şi am păstrat-o în adâncul inimii mele;

                    în jurul Ei s-au înălţat şi s-au prăbuşit biruinţele

                    şi înfrângerile vieţii mele.

                    Ea domneşte peste cugetările şi faptele mele,

                    peste somnul şi visele mele

                    şi totuşi locuieşte departe şi singuratic.

                    Mulţi au bătut la poarta mea, au cerut-O

                    şi s-au întors fără nădejde.

                    Nimeni pe lume nu i-a văzut vreodată faţa;

                    Ea aşteaptă s-o recunoşti Tu.

(versuri de Rabindranath Tagore)

Aspirând la iubirea ideală

Aproape toti aspiram sa intalnim acea fiinta minunata a carei prezenta va putea trezi in noi Magia, Misterul, Iubirea si Fericirea Fara Masura... Si, cu certitudine, "Ileana Cosanzeana" sau "Fat Frumos" exista! Dar ca sa putem atrage iubirea unor astfel de fiinte extraordinare, trebuie sa devenim noi insine un Fat Frumos sau o Ileana Cosanzeana... Nu exista alta cale!

Alegerile noastre exprima ceea ce suntem la un moment dat.

Extazul inimii

An uplifting of the heart surpassing all upliftings

Simţul frumosului, o floare a adevărului

   
     

1. Conform Voinţei Mele, care a devenit curând şi a celorlalţi, am rămas treji întreaga noapte. Iar cu o oră înainte de răsăritul soarelui, am ieşit pe afară, în grădina frumos aranjată a căpitanului. Se găseau aici alei mărginite de carpeni, peluze, o mulţime de flori de toate soiurile, o plantaţie de trandafiri, tufe de iasomie, culturi întinse de nard pentru uleiuri. Alături de acestea, existau acolo şi cele mai nobile soiuri de pomi fructiferi de pe pământ, şi toţi admiram cu o deosebită încântare grădina aceasta atât de artistic aranjată, atât de frumoasă şi de utilă.

2. Eu am spus: „Vedeţi voi, pentru a fi în acord deplin cu Voinţa Divină, omul trebuie să fie exact ca grădina aceasta exemplară! În el, adevărul şi binele trebuie să se reunească cu frumosul şi sublimul. Iar dacă realizează lucrul acesta, el demonstrează astfel că-i seamănă întru totul lui Dumnezeu, Creatorul şi Tatăl său.

3. Uitaţi-vă la marea frumuseţe a acestor flori! Cât de minunat sunt colorate şi cum una o întrece pe cealaltă în splendoare! Ei bine, la ce bun oare? Căci din floarea atât de minunată a unui trandafir tot nu rămâne până la urmă decât un simplu bob de sămânţă, cât se poate de neînsemnat, pentru formarea căruia n-ar fi fost nevoie de o asemenea minunăţie de floare. Însă Dumnezeu a implicat în toate operele Sale, în cel mai înalt grad, şi estetica, pentru ca în felul acesta să trezească în oameni simţul frumosului, necesar oricărei fericiri. Iar dacă acesta s-a trezit pe deplin într-un om, el devine apoi receptiv la tot adevărul şi la tot binele, care întotdeauna are la origine adevărul.

4. Iată, prietenul nostru drag, căpitanul, are un foarte dezvoltat simţ al frumosului, deci, şi a tot ce este util şi bun! Căci de nu ar fi avut acest simţ, atunci el ar fi rămas indiferent şi la toate adevărurile Mele, care-l călăuzesc pe om spre cunoaşterea unicului Dumnezeu adevărat şi spre propria cunoaştere de sine, şi el nu le-ar fi acceptat. Dar, întrucât are un simţ atât de dezvoltat al frumosului - lucru pe care-l demonstrează din plin grădina aceasta minunată -, el a fost şi primul de aici care a vrut să cunoască noua Mea învăţătură şi să o accepte, pentru a i se conforma cu stricteţe. Fiecare dintre voi să facă aşa, iar lucrul acesta va fi mult apreciat de Dumnezeu!

5. Dacă, intrând în casa unui om, o veţi găsi curată şi, pe măsura posibilităţilor sale, şi aranjată cu gust, atunci puteţi fi siguri că interiorul omului respectiv este şi el aproape la fel de frumos aranjat, însă dacă, ajungând în casa altuia, o găsiţi plină de murdărie şi, în general, într-o dezordine totală, puteţi face de îndată cale întoarsă, respectând principiul pe care Eu vi l-am spus vouă, ucenicilor Mei, şi anume, de a nu arunca mărgăritarele învăţăturii Mele la porci! De altfel, ar fi şi absolut inutil, fiindcă, precum spuneam, un om care nu are deloc simţul frumosului - care este de fapt o floare a adevărului -, nu are nici simţul adevărului, care este sămânţa cea folositoare care rămâne după ce floarea nu mai este.

6. Sigur că nici nu vreau să spun prin aceasta că omul nu mai trebuie să facă nimic altceva, decât să caute, prin tot felul de mijloace lumeşti costisitoare, să-şi ridice la un asemenea nivel de splendoare casa, grădinile, ogoarele şi câmpiile încât toată lumea să rămână uimită de ele. Căci un asemenea simţ al fastului poate degenera prea lesne în îngâmfare, în iubire de sine, în aroganţă şi în sete de putere. Iar pentru oamenii mai sărmani, aceasta nu ar însemna decât că omul care posedă o asemenea splendoare trebuie să fie extraordinar de bogat. Şi, spre a obţine ceva de la el, unii ar începe să-i admire chiar în mod exagerat splendorile, ceea ce l-ar determina pe respectivul om să devină cu timpul şi mai plin de sine şi, făcând apoi tot ce se poate pentru a şi-i aservi şi mai mult pe oameni, el ar putea să-şi aroge dreptul de a fi un adevărat stăpân peste cei care îl admiră.

7. Un asemenea simţ al frumosului, împins până la un fast exagerat, nu valorează nimic, el dovedindu-se până la urmă chiar mai rău decât delăsarea în murdărie. Un astfel de simţ poartă numele de vanitate şi el reprezintă un păcat al fiinţei umane, care nu ajută nicicând sufletul să ajungă la Viaţa cea Veşnică.

 

Dar acel simţ al frumosului şi al ordinii, care dă naştere la ceva, cum este această grădină, doar prin propria sa muncă şi printr-o dragoste adevărată pentru tot ce este frumos, adevărat şi bun, este o virtute recomandabilă tuturor.

8. Însă acum să vorbim despre altceva, căci iată-i pe căpitan şi pe vameş venind spre noi, iar în faţa lor nu doresc să laud prea tare grădina aceasta. Mai apoi, căpitanul va afla oricum ce am vrut să spun.” 

MAREA EVANGHELIE A LUI IOAN - JAKOB LORBER VOL. VI
Capitolul 136 - Simţul frumosului, o floare a adevărului

 

Ne-am născut întru bucurie

Ne-am născut întru bucurie. Nimic, nici o încerca­re a vieţii nu poate smulge din noi această convingere: am fost zămisliţi pentru bucurie. Este singura încredinţare care îşi ajunge sieşi, care nu are nevoie de explicaţii. Ea nu poate fi inventată iar noi nu putem decât să o primim ca pe un har, ca pe un prea plin de înţeles, de existenţă.

M-am născut pentru bucurie, o ştiu atunci când albastrul mării îmi strigă: „Vino să te joci!". Când privighetoarea îşi înalţă trilurile sub vrejurile viei în tă­cerea nopţii; când o inimă vorbeşte cu alta fără să aibă nevoie de cuvinte căci totul este împărtăşit; când în strânsoarea spaimei primesc răspunsuri care mă încredinţează că există o prezenţă mai preţioasă decât orice avuţii.

Dar fericirea, această durată neclintită, de culoa­rea timpului, există ea cu adevărat ? Este ea oare alt­ceva decât un trecut picurat prin sita memoriei sau decât mirajul unei limbi de pământ crescute din ape­le potopului la care visăm să ancorăm?

Nu am alergat după fericire. Am căutat sensul, frumosul, iubirea. Si atunci de ce, pentru copiii mei, am dorit cu atâta ardoare ce nu mi-am dorit pentru mine ? Am vrut pentru ei fericirea mai mult decât ori­ce. De ce altceva îi adusesem pe lume dacă nu ca să fie fericiţi?

Copil al secolului meu, am confundat fericirea cu satisfacerea dorinţelor lor, a nevoilor lor aşa cum le înţelegeam eu. Dar în timp ce mă agitam pentru fericirea lor aşa cum deretici într-o cameră, suflând peste necazurile lor ca să le împrăştii, ei citeau limpede pe faţa mea taina pe care o credeam bine păstrată, sufle­tul meu sfâşiat, amărăciunea ambiţiilor înşelate.

Preocupată de mine, nu am ştiut întotdeauna să îi ascult, să înţeleg ce se petrecea în sufletul lor. Nu i-am ajutat să descâlcească ghemul geloziilor sau al temerilor, să înfrunte suferinţa în aşa fel încât să iasă mai puternici din înfruntarea cu ea. Protejându-i pe unii în dauna celorlalţi am fost de multe ori izvorul durerilor de care voiam să-i feresc. Nu au avut copi­lăria pe care o visam pentru ei.

Am urât suferinţa lor ca pe propriul meu eşec şi am gândit: Dacă Dumnezeu ne-a făcut pentru ferici­re, şi El a dat greş!

Mi-a trebuit multă vreme ca să gândesc altfel feri­cirea, întotdeauna o aşteptăm să vină dinafară, de la un soţ, de la o soţie sau de la copii. O aşteptăm să vină de la bogăţie sau de la glorie, de la maşina sau de la casa pe care le cumpărăm. Dar ele nu ne umplu inima.

Dumnezeu vede altfel lucrurile. El nu iubeşte aşa cum iubim noi. El nu ne urăşte suferinţa. Nu o îm­pinge departe de noi, cu disperare, ca şi cum ar fi cel mai rău lucru care ni s-ar putea întâmpla. O foloseşte pentru a ne ajuta să ne înălţăm şi să ne schimbăm. Este unealta lui dintâi. De nepătruns e dragostea lui Dumnezeu, El, care ne ştie fiecare fir de păr din cap, care cunoaşte cu de-amănuntul gri­jile noastre, care ne călăuzeşte, ne apără şi care în acelaşi timp îi loveşte cu îndârjire pe robii Săi, care îi încearcă pe aleşii Săi începând cu propriul Său fiu. Iar aceştia, în mod uimitor, nu se răzvrătesc ci se lasă în voia Lui, în schimbul unei linişti ce depă­şeşte înţelegerea.

Important este să creştem. Nu ne naştem gata făcuţi. Nouă luni nu sunt de ajuns. Facerea noastră continuă. Viaţa ne este dată ca o lungă gestaţie în afara trupului mamei, în aşteptarea unei noi naşteri. Am venit pe lume ca să creştem şi să ne preschim­băm conform unei asemănări înscrise în noi pentru a deveni fii ai lui Dumnezeu.

Cât timp ne trebuie şi câtă suferinţă pentru a ajunge permeabili, pregătiţi să inspirăm prin toţi porii plenitudinea vieţii! Va veni ziua, va suna ceasul şi adevărata noastră naştere se va petrece, cine ştie, în­tr-o duminică de Rusalii sau într-o noapte de februa­rie sau în ajunul Crăciunului.

Atunci bucuria se va împleti cu fericirea. Clipa şi durata neclintită se vor contopi. Marea va umple genunea in inimii noastre. Şi dragostea se va frânge asemenea pâinii pentru a fi dăruită mai departe.

   

Hélène Guisan-Démétriadès – 

fragmente din volumul A TREIA PREZENŢĂ

 

O frumoasă rugăciune

"Iartă-mă, Doamne!
Pentru tot ce puteam să văd şi nu am văzut!
Pentru tot ce puteam să aud şi nu am auzit!
Pentru tot ce puteam să simt şi nu am simţit!
Pentru tot ce aş fi putut să înţeleg şi nu am înţeles!
Pentru tot ce puteam să conştientizez şi nu am conştientizat!
Pentru iertarea pe care aş fi putut să o dau şi nu am dat-o!
Pentru bucuria pe care aş fi putut să o trăiesc şi nu am trăit-o!
Pentru Lumina pe care aş fi putut să o primesc şi nu am primit-o!
Pentru viaţa pe care aş fi putut să o ocrotesc şi nu am ocrotit-o!
Pentru visele pe care mi le-aş fi putut împlini şi nu le-am împlinit!
Pentru necunoscutul în care aş fi putut să păşesc şi din teamă, nu am îndrăznit să păşesc!
Pentru iubirea pe care aş fi putut să o exprim şi nu am exprimat-o!
Pentru tot ce puteam să creez bun şi frumos şi nu am creat pentru gloria Ta, Doamne, şi a Împărăţiei Tale Divine!
Pentru tot ce ştiu şi nu ştiu că am greşit, pe Tine, Doamne, care eşti Mila şi Iubirea infinită, Te rog, iartă-mă şi mă îmbracă cu nesfârşita Ta Iubire şi Lumină!

Îti mulţumesc, Doamne!
Pentru toată frumuseţea pe care am văzut-o izvorând din Tine!
Pentru muzica tăcută a Inimii Tale, pe care mi-ai dezvăluit-o auzului!
Pentru tot ce am simţit bun şi minunat îin viaţa mea!
Pentru tot ce prin harul Tău am înţeles!
Pentru lumina pe care am sorbit-o în adâncul meu!
Pentru iertarea pe care dăruind-o, am dobândit pace!
Pentru bucuria fiecărei clipe trăite în Tine, Doamne!
Pentru toate cadourile spirituale care mi-au îmbogăţit fiinţa!
Pentru viaţa mea, care e a Ta, o mică parte a simfoniei existenţei!
Pentru visele care au prins formă prin armonia iubirii Tale pentru mine!
Pentru necunoscutul în care am păşit plin de curaj, regăsindu-Te!
Pentru iubirea copleşitoare cu care mă dezmierzi clipă de clipă!
Pentru tot ce am creat prin Tine bun şi frumos, aducând cu umilinţă laudă Împărăţiei Tale divine!

Dumnezeu, Tatăl nostru, plimbându-se prin casa mea îmi va lua toate grijile şi va vindeca toate bolile mele şi ale familiei mele în Numele lui Iisus,
Amin!"

PREOT ILARION ARGATU
   (1913 -1999)