Ne-am născut întru bucurie

Ne-am născut întru bucurie. Nimic, nici o încerca­re a vieţii nu poate smulge din noi această convingere: am fost zămisliţi pentru bucurie. Este singura încredinţare care îşi ajunge sieşi, care nu are nevoie de explicaţii. Ea nu poate fi inventată iar noi nu putem decât să o primim ca pe un har, ca pe un prea plin de înţeles, de existenţă.

M-am născut pentru bucurie, o ştiu atunci când albastrul mării îmi strigă: „Vino să te joci!". Când privighetoarea îşi înalţă trilurile sub vrejurile viei în tă­cerea nopţii; când o inimă vorbeşte cu alta fără să aibă nevoie de cuvinte căci totul este împărtăşit; când în strânsoarea spaimei primesc răspunsuri care mă încredinţează că există o prezenţă mai preţioasă decât orice avuţii.

Dar fericirea, această durată neclintită, de culoa­rea timpului, există ea cu adevărat ? Este ea oare alt­ceva decât un trecut picurat prin sita memoriei sau decât mirajul unei limbi de pământ crescute din ape­le potopului la care visăm să ancorăm?

Nu am alergat după fericire. Am căutat sensul, frumosul, iubirea. Si atunci de ce, pentru copiii mei, am dorit cu atâta ardoare ce nu mi-am dorit pentru mine ? Am vrut pentru ei fericirea mai mult decât ori­ce. De ce altceva îi adusesem pe lume dacă nu ca să fie fericiţi?

Copil al secolului meu, am confundat fericirea cu satisfacerea dorinţelor lor, a nevoilor lor aşa cum le înţelegeam eu. Dar în timp ce mă agitam pentru fericirea lor aşa cum deretici într-o cameră, suflând peste necazurile lor ca să le împrăştii, ei citeau limpede pe faţa mea taina pe care o credeam bine păstrată, sufle­tul meu sfâşiat, amărăciunea ambiţiilor înşelate.

Preocupată de mine, nu am ştiut întotdeauna să îi ascult, să înţeleg ce se petrecea în sufletul lor. Nu i-am ajutat să descâlcească ghemul geloziilor sau al temerilor, să înfrunte suferinţa în aşa fel încât să iasă mai puternici din înfruntarea cu ea. Protejându-i pe unii în dauna celorlalţi am fost de multe ori izvorul durerilor de care voiam să-i feresc. Nu au avut copi­lăria pe care o visam pentru ei.

Am urât suferinţa lor ca pe propriul meu eşec şi am gândit: Dacă Dumnezeu ne-a făcut pentru ferici­re, şi El a dat greş!

Mi-a trebuit multă vreme ca să gândesc altfel feri­cirea, întotdeauna o aşteptăm să vină dinafară, de la un soţ, de la o soţie sau de la copii. O aşteptăm să vină de la bogăţie sau de la glorie, de la maşina sau de la casa pe care le cumpărăm. Dar ele nu ne umplu inima.

Dumnezeu vede altfel lucrurile. El nu iubeşte aşa cum iubim noi. El nu ne urăşte suferinţa. Nu o îm­pinge departe de noi, cu disperare, ca şi cum ar fi cel mai rău lucru care ni s-ar putea întâmpla. O foloseşte pentru a ne ajuta să ne înălţăm şi să ne schimbăm. Este unealta lui dintâi. De nepătruns e dragostea lui Dumnezeu, El, care ne ştie fiecare fir de păr din cap, care cunoaşte cu de-amănuntul gri­jile noastre, care ne călăuzeşte, ne apără şi care în acelaşi timp îi loveşte cu îndârjire pe robii Săi, care îi încearcă pe aleşii Săi începând cu propriul Său fiu. Iar aceştia, în mod uimitor, nu se răzvrătesc ci se lasă în voia Lui, în schimbul unei linişti ce depă­şeşte înţelegerea.

Important este să creştem. Nu ne naştem gata făcuţi. Nouă luni nu sunt de ajuns. Facerea noastră continuă. Viaţa ne este dată ca o lungă gestaţie în afara trupului mamei, în aşteptarea unei noi naşteri. Am venit pe lume ca să creştem şi să ne preschim­băm conform unei asemănări înscrise în noi pentru a deveni fii ai lui Dumnezeu.

Cât timp ne trebuie şi câtă suferinţă pentru a ajunge permeabili, pregătiţi să inspirăm prin toţi porii plenitudinea vieţii! Va veni ziua, va suna ceasul şi adevărata noastră naştere se va petrece, cine ştie, în­tr-o duminică de Rusalii sau într-o noapte de februa­rie sau în ajunul Crăciunului.

Atunci bucuria se va împleti cu fericirea. Clipa şi durata neclintită se vor contopi. Marea va umple genunea in inimii noastre. Şi dragostea se va frânge asemenea pâinii pentru a fi dăruită mai departe.

   

Hélène Guisan-Démétriadès – 

fragmente din volumul A TREIA PREZENŢĂ