Eram Fotograf. Acum sunt doar un Călător. Credeam că sunt Fotograf. Dar eram un călător, înainte de Marea Călătorie. Fotografia m-a aruncat pe acest drum, aveam un scop bine definit - Să câștig bani, să ajung faimos, să mă laude lumea! Dar drumul mi-a oferit alte minuni, incomparabile.
Ascunse de greutățile urcușului, apăreau și dispăreau, făcându-mi cu ochiul. Am părăsit drumul, ptr. a le culege. M-au pus la încercare, de fiecare dată. Vroiau să știe dacă nu cumva doresc să prind doi iepuri dintr-o lovitură. Să știe dacă nu cumva căutam în continuare faima și bani, dar și secretul eliberării. Așa am ajuns să ies la fotografiat plin de încredere, ptr. a constata că nu aveam ce fotografia. Subiectele erau inexistente, iar cu ochiul nu găseam nimic. Simțeam totuși un puls profund. Am închis ochii... am așteptat, am așteptat, am așteptat... și NIMINC. Am închis iar ochii, și iar și iar. Apoi am simțit rușinea ptr. aroganța mea de mare fotograf. Consideram că pot fotografia oricând, orice. Cândva puteam. Dar o făceam ptr. a demonstra ceva. Adică era doar orgoliu. Aveam acumulate cunoștințe în domeniul fotografic cât să ies din orice situație. O singură noapte la Copacul meu din Valea Grecilor - Măcin, apoi o simplă călătorie, din curiozitate, la Aluniș, m-au făcut să înțeleg, darul primit trebuie dat mai departe, frumusețea care mi se oferea, doar după ce nu-mi mai încordam mușchii fotografici, trebuie împărțită cu cei care nu pot ajunge la ea, fie că nu au resurse materiale, fie că sănătatea nu le permite să zboare ca mine. Frumusețea poate salva lumea? Da, văd asta, experimentând cu cei din jurul meu. De când am început să arat Dobrogea ascunsă în mine, lumea care mă cunoaște a început să iubeasca Lupii. Un fluture a devenit ținta unei ieșiri de sfârșit de săptămână, iar o păsărică a declanșat unora o pasiune ce-i poartă acum prin Tufișuri, cu determinatoare de păsări după ei. Motorul este Fotografia, scânteia a fost, poate, și transpirația sau sângele meu, vărsate prin Dobrogea. Mi-am dat seama că Fotografia nu are cum să fie singurul motiv ptr. care suportam insuportabilul.
Fotografia a devenit o unealtă, nu mai este scopul. iar faptul că trăiesc exclusiv din asta începe să se estompeze. Ceva care te ține în Viață este o resursă vitală, nu-i așa? De obicei, aperi accesul străinilor la resursele vitale. Dar soaptele din Țara Luanei mă îndeamnă să fiu încrezător, să dăruiec resursa asta, ca tot mai mulți să deschidă ochii și să audă respirația Mamei. Mama Gaia, sau Gea, sau Zeița Pământ, din care ne tragem toți. Mi-a spus de Hiperboreeni, de Pelasgi, de civilizațiile ce au fost înainte de noi, de greșelile pe care noi le repetăm, de lăcomie, minciună, ură. De faptul că moartea nu este altceva decât o altă stare, trecerea de la starea materială, ce ne ține legați, pradă propriilor noastre spaime. Moartea nu este decât un apus...
Unul urmat de un Răsărit
Dar între Apus și răsărit trăiesc Visele noastre! Atunci totul este posibil, atunci primim iertarea ptr. greșelile din timpul zilei, atunci ne vindecăm de spaime, sau suntem răpuși de frică, funcție de cum alegem. Eu am ales Stelele, mi-am strigat Părinții din Centura Orion, și ei mi-au făcut semn. Știu al cui sunt, și din ce mă trag. Chiar numele meu ciudat înseamnă undeva - Căpitanul Gărzii. Cel care nu se predă - Mi-au spus legendele de care trebuia să fim mâmdrii, dar pe care le-am vândut pe nimic.
Legendele au rămas între stele, noaptea trăiesc printre ele, iar moartea mă poate așeza unde mi-e locul.
De aia nu-mi este frică. Nu am ce să pierd, ptr că nimic nu se pierde. Doar se transformă.
Trebuie să stau între vestigiile rupestre de la Bozioru, de la Colți, noaptea, să-mi înving teama și frigul sau foamea. Zidurile acelea Vorbesc. Dar nu mai avem urechi să le ascultăm. Apa de acolo e magică, dar poate să te omoare. Am găsit un izvor cu apă verde, iar totul în jur era alb. Ființe fantastice fulgerau pe sub luciul apei. Am știut că pot să beau. Am stat la pat o săptămână. Am visat. M-am făcut bine ca să fiu bun la Workshop. Am terminat Workshop-ul și am mai stat cîteva zile dar m-a chemat Ceahlăul. Unde alergam pe platoul de sus, de parca eram un Ied de Capre Neagră. Apoi am ajuns la Noroaie, să văd Vulcanul din Cer.
Apoi Ciucașul
Din nou Ceahlăul...
Piatra Craiului și din nou Țara Luanei...
Probabil, de foame, am început să am halucinații, și sigur, asta mică e de vină...
Chiar dacă, la Aluniș, am primit un măr în cap, chiar când simțeam că trebuie să mănânc ceva. Pe bune.
Am avut o toamnă plină de acțiune, chiar dacă fotografie nu prea am făcut. Am văzut cum moare frunza...
Cum roşul iese din lac...
Cum arată respirația muntelui
Cum poveştile se pierd în praful uitării...
No comments:
Post a Comment