Simţul frumosului, o floare a adevărului

   
     

1. Conform Voinţei Mele, care a devenit curând şi a celorlalţi, am rămas treji întreaga noapte. Iar cu o oră înainte de răsăritul soarelui, am ieşit pe afară, în grădina frumos aranjată a căpitanului. Se găseau aici alei mărginite de carpeni, peluze, o mulţime de flori de toate soiurile, o plantaţie de trandafiri, tufe de iasomie, culturi întinse de nard pentru uleiuri. Alături de acestea, existau acolo şi cele mai nobile soiuri de pomi fructiferi de pe pământ, şi toţi admiram cu o deosebită încântare grădina aceasta atât de artistic aranjată, atât de frumoasă şi de utilă.

2. Eu am spus: „Vedeţi voi, pentru a fi în acord deplin cu Voinţa Divină, omul trebuie să fie exact ca grădina aceasta exemplară! În el, adevărul şi binele trebuie să se reunească cu frumosul şi sublimul. Iar dacă realizează lucrul acesta, el demonstrează astfel că-i seamănă întru totul lui Dumnezeu, Creatorul şi Tatăl său.

3. Uitaţi-vă la marea frumuseţe a acestor flori! Cât de minunat sunt colorate şi cum una o întrece pe cealaltă în splendoare! Ei bine, la ce bun oare? Căci din floarea atât de minunată a unui trandafir tot nu rămâne până la urmă decât un simplu bob de sămânţă, cât se poate de neînsemnat, pentru formarea căruia n-ar fi fost nevoie de o asemenea minunăţie de floare. Însă Dumnezeu a implicat în toate operele Sale, în cel mai înalt grad, şi estetica, pentru ca în felul acesta să trezească în oameni simţul frumosului, necesar oricărei fericiri. Iar dacă acesta s-a trezit pe deplin într-un om, el devine apoi receptiv la tot adevărul şi la tot binele, care întotdeauna are la origine adevărul.

4. Iată, prietenul nostru drag, căpitanul, are un foarte dezvoltat simţ al frumosului, deci, şi a tot ce este util şi bun! Căci de nu ar fi avut acest simţ, atunci el ar fi rămas indiferent şi la toate adevărurile Mele, care-l călăuzesc pe om spre cunoaşterea unicului Dumnezeu adevărat şi spre propria cunoaştere de sine, şi el nu le-ar fi acceptat. Dar, întrucât are un simţ atât de dezvoltat al frumosului - lucru pe care-l demonstrează din plin grădina aceasta minunată -, el a fost şi primul de aici care a vrut să cunoască noua Mea învăţătură şi să o accepte, pentru a i se conforma cu stricteţe. Fiecare dintre voi să facă aşa, iar lucrul acesta va fi mult apreciat de Dumnezeu!

5. Dacă, intrând în casa unui om, o veţi găsi curată şi, pe măsura posibilităţilor sale, şi aranjată cu gust, atunci puteţi fi siguri că interiorul omului respectiv este şi el aproape la fel de frumos aranjat, însă dacă, ajungând în casa altuia, o găsiţi plină de murdărie şi, în general, într-o dezordine totală, puteţi face de îndată cale întoarsă, respectând principiul pe care Eu vi l-am spus vouă, ucenicilor Mei, şi anume, de a nu arunca mărgăritarele învăţăturii Mele la porci! De altfel, ar fi şi absolut inutil, fiindcă, precum spuneam, un om care nu are deloc simţul frumosului - care este de fapt o floare a adevărului -, nu are nici simţul adevărului, care este sămânţa cea folositoare care rămâne după ce floarea nu mai este.

6. Sigur că nici nu vreau să spun prin aceasta că omul nu mai trebuie să facă nimic altceva, decât să caute, prin tot felul de mijloace lumeşti costisitoare, să-şi ridice la un asemenea nivel de splendoare casa, grădinile, ogoarele şi câmpiile încât toată lumea să rămână uimită de ele. Căci un asemenea simţ al fastului poate degenera prea lesne în îngâmfare, în iubire de sine, în aroganţă şi în sete de putere. Iar pentru oamenii mai sărmani, aceasta nu ar însemna decât că omul care posedă o asemenea splendoare trebuie să fie extraordinar de bogat. Şi, spre a obţine ceva de la el, unii ar începe să-i admire chiar în mod exagerat splendorile, ceea ce l-ar determina pe respectivul om să devină cu timpul şi mai plin de sine şi, făcând apoi tot ce se poate pentru a şi-i aservi şi mai mult pe oameni, el ar putea să-şi aroge dreptul de a fi un adevărat stăpân peste cei care îl admiră.

7. Un asemenea simţ al frumosului, împins până la un fast exagerat, nu valorează nimic, el dovedindu-se până la urmă chiar mai rău decât delăsarea în murdărie. Un astfel de simţ poartă numele de vanitate şi el reprezintă un păcat al fiinţei umane, care nu ajută nicicând sufletul să ajungă la Viaţa cea Veşnică.

 

Dar acel simţ al frumosului şi al ordinii, care dă naştere la ceva, cum este această grădină, doar prin propria sa muncă şi printr-o dragoste adevărată pentru tot ce este frumos, adevărat şi bun, este o virtute recomandabilă tuturor.

8. Însă acum să vorbim despre altceva, căci iată-i pe căpitan şi pe vameş venind spre noi, iar în faţa lor nu doresc să laud prea tare grădina aceasta. Mai apoi, căpitanul va afla oricum ce am vrut să spun.” 

MAREA EVANGHELIE A LUI IOAN - JAKOB LORBER VOL. VI
Capitolul 136 - Simţul frumosului, o floare a adevărului

 

Ne-am născut întru bucurie

Ne-am născut întru bucurie. Nimic, nici o încerca­re a vieţii nu poate smulge din noi această convingere: am fost zămisliţi pentru bucurie. Este singura încredinţare care îşi ajunge sieşi, care nu are nevoie de explicaţii. Ea nu poate fi inventată iar noi nu putem decât să o primim ca pe un har, ca pe un prea plin de înţeles, de existenţă.

M-am născut pentru bucurie, o ştiu atunci când albastrul mării îmi strigă: „Vino să te joci!". Când privighetoarea îşi înalţă trilurile sub vrejurile viei în tă­cerea nopţii; când o inimă vorbeşte cu alta fără să aibă nevoie de cuvinte căci totul este împărtăşit; când în strânsoarea spaimei primesc răspunsuri care mă încredinţează că există o prezenţă mai preţioasă decât orice avuţii.

Dar fericirea, această durată neclintită, de culoa­rea timpului, există ea cu adevărat ? Este ea oare alt­ceva decât un trecut picurat prin sita memoriei sau decât mirajul unei limbi de pământ crescute din ape­le potopului la care visăm să ancorăm?

Nu am alergat după fericire. Am căutat sensul, frumosul, iubirea. Si atunci de ce, pentru copiii mei, am dorit cu atâta ardoare ce nu mi-am dorit pentru mine ? Am vrut pentru ei fericirea mai mult decât ori­ce. De ce altceva îi adusesem pe lume dacă nu ca să fie fericiţi?

Copil al secolului meu, am confundat fericirea cu satisfacerea dorinţelor lor, a nevoilor lor aşa cum le înţelegeam eu. Dar în timp ce mă agitam pentru fericirea lor aşa cum deretici într-o cameră, suflând peste necazurile lor ca să le împrăştii, ei citeau limpede pe faţa mea taina pe care o credeam bine păstrată, sufle­tul meu sfâşiat, amărăciunea ambiţiilor înşelate.

Preocupată de mine, nu am ştiut întotdeauna să îi ascult, să înţeleg ce se petrecea în sufletul lor. Nu i-am ajutat să descâlcească ghemul geloziilor sau al temerilor, să înfrunte suferinţa în aşa fel încât să iasă mai puternici din înfruntarea cu ea. Protejându-i pe unii în dauna celorlalţi am fost de multe ori izvorul durerilor de care voiam să-i feresc. Nu au avut copi­lăria pe care o visam pentru ei.

Am urât suferinţa lor ca pe propriul meu eşec şi am gândit: Dacă Dumnezeu ne-a făcut pentru ferici­re, şi El a dat greş!

Mi-a trebuit multă vreme ca să gândesc altfel feri­cirea, întotdeauna o aşteptăm să vină dinafară, de la un soţ, de la o soţie sau de la copii. O aşteptăm să vină de la bogăţie sau de la glorie, de la maşina sau de la casa pe care le cumpărăm. Dar ele nu ne umplu inima.

Dumnezeu vede altfel lucrurile. El nu iubeşte aşa cum iubim noi. El nu ne urăşte suferinţa. Nu o îm­pinge departe de noi, cu disperare, ca şi cum ar fi cel mai rău lucru care ni s-ar putea întâmpla. O foloseşte pentru a ne ajuta să ne înălţăm şi să ne schimbăm. Este unealta lui dintâi. De nepătruns e dragostea lui Dumnezeu, El, care ne ştie fiecare fir de păr din cap, care cunoaşte cu de-amănuntul gri­jile noastre, care ne călăuzeşte, ne apără şi care în acelaşi timp îi loveşte cu îndârjire pe robii Săi, care îi încearcă pe aleşii Săi începând cu propriul Său fiu. Iar aceştia, în mod uimitor, nu se răzvrătesc ci se lasă în voia Lui, în schimbul unei linişti ce depă­şeşte înţelegerea.

Important este să creştem. Nu ne naştem gata făcuţi. Nouă luni nu sunt de ajuns. Facerea noastră continuă. Viaţa ne este dată ca o lungă gestaţie în afara trupului mamei, în aşteptarea unei noi naşteri. Am venit pe lume ca să creştem şi să ne preschim­băm conform unei asemănări înscrise în noi pentru a deveni fii ai lui Dumnezeu.

Cât timp ne trebuie şi câtă suferinţă pentru a ajunge permeabili, pregătiţi să inspirăm prin toţi porii plenitudinea vieţii! Va veni ziua, va suna ceasul şi adevărata noastră naştere se va petrece, cine ştie, în­tr-o duminică de Rusalii sau într-o noapte de februa­rie sau în ajunul Crăciunului.

Atunci bucuria se va împleti cu fericirea. Clipa şi durata neclintită se vor contopi. Marea va umple genunea in inimii noastre. Şi dragostea se va frânge asemenea pâinii pentru a fi dăruită mai departe.

   

Hélène Guisan-Démétriadès – 

fragmente din volumul A TREIA PREZENŢĂ

 

O frumoasă rugăciune

"Iartă-mă, Doamne!
Pentru tot ce puteam să văd şi nu am văzut!
Pentru tot ce puteam să aud şi nu am auzit!
Pentru tot ce puteam să simt şi nu am simţit!
Pentru tot ce aş fi putut să înţeleg şi nu am înţeles!
Pentru tot ce puteam să conştientizez şi nu am conştientizat!
Pentru iertarea pe care aş fi putut să o dau şi nu am dat-o!
Pentru bucuria pe care aş fi putut să o trăiesc şi nu am trăit-o!
Pentru Lumina pe care aş fi putut să o primesc şi nu am primit-o!
Pentru viaţa pe care aş fi putut să o ocrotesc şi nu am ocrotit-o!
Pentru visele pe care mi le-aş fi putut împlini şi nu le-am împlinit!
Pentru necunoscutul în care aş fi putut să păşesc şi din teamă, nu am îndrăznit să păşesc!
Pentru iubirea pe care aş fi putut să o exprim şi nu am exprimat-o!
Pentru tot ce puteam să creez bun şi frumos şi nu am creat pentru gloria Ta, Doamne, şi a Împărăţiei Tale Divine!
Pentru tot ce ştiu şi nu ştiu că am greşit, pe Tine, Doamne, care eşti Mila şi Iubirea infinită, Te rog, iartă-mă şi mă îmbracă cu nesfârşita Ta Iubire şi Lumină!

Îti mulţumesc, Doamne!
Pentru toată frumuseţea pe care am văzut-o izvorând din Tine!
Pentru muzica tăcută a Inimii Tale, pe care mi-ai dezvăluit-o auzului!
Pentru tot ce am simţit bun şi minunat îin viaţa mea!
Pentru tot ce prin harul Tău am înţeles!
Pentru lumina pe care am sorbit-o în adâncul meu!
Pentru iertarea pe care dăruind-o, am dobândit pace!
Pentru bucuria fiecărei clipe trăite în Tine, Doamne!
Pentru toate cadourile spirituale care mi-au îmbogăţit fiinţa!
Pentru viaţa mea, care e a Ta, o mică parte a simfoniei existenţei!
Pentru visele care au prins formă prin armonia iubirii Tale pentru mine!
Pentru necunoscutul în care am păşit plin de curaj, regăsindu-Te!
Pentru iubirea copleşitoare cu care mă dezmierzi clipă de clipă!
Pentru tot ce am creat prin Tine bun şi frumos, aducând cu umilinţă laudă Împărăţiei Tale divine!

Dumnezeu, Tatăl nostru, plimbându-se prin casa mea îmi va lua toate grijile şi va vindeca toate bolile mele şi ale familiei mele în Numele lui Iisus,
Amin!"

PREOT ILARION ARGATU
   (1913 -1999) 

 

Cântecele Afroditei

 

Sirens of Ulysses

   

     

Aş vrea să trezesc mereu tânăra şi nepotolita dorinţă.
Încep această lucrare a dragostei cu dragoste prin dragoste,
pentru că dragostea trece dincolo de cuvinte.

 
Trebuie să laud această fată după care tânjeşte întreg oraşul, al cărei preţ este prea mare pentru a fi admirată, a cărei generozitate poate părea cel mai costisitor capriciu.
Tocmai şi-a petrecut întreaga noapte, în întregime dezvelită, cu mine, în patul meu,
Dându-mi totul până dimineaţa pentru nici un ban.
Nu voi mai plânge de acum încolo. A fost prea generoasă cu atâtea incomparabile extazuri.

Să vrei să ai o femeie frumoasă nu este dragoste. Asta înseamnă că ai ochi şi gust.
Dar să te-ndrăgosteşti de cineva deodată, pierzându-ţi capul, cuprins de flăcări,
Iată dragostea, focul sacru, frumuseţe împărtăşind, şi plăcere în acelaşi timp.

Florareasă, ce vinzi? Eşti încântătoare ca şi florile tale. Trandafirul surâsului tău este atât de proaspăt!

 
O întrecere: cine este cea mai perfect înzestrată.
Am fost ales să judec eu.
Complet dezbrăcate, umede, unse cu ulei, strălucind în soare treceau prin faţa mea.
Prima avea o gradină de trandafiri între coapsele albe
Iar pielea celeilalte era netedă ca a statuilor şlefuite.
Temându-mă să fiu nedrept
Am refuzat să mă pronunţ.

 
Vrei să-ţi păstrezi virginitatea?
Ce vei câştiga?
Nu vei găsi un iubit pe lumea cealaltă
În viaţa asta trebuie să trăieşti plăcerile Afroditei
În lumea spiritelor corpurile noastre devin praf, oase şi cenuşă.

***

Străine, dacă vrei s-o vezi dezbrăcată,
mângâie-i picioarele.

O tânără fată cu picioare trandafirii se îmbăia, lăsând apa să cadă peste sânii albi.
Fesele ei se mişcau, se mişcau după ritmuri neştiute.
Părul ud atinge călcâiele, iar mâinile, coborând pe pulpe ascundeau sanctuarul dragostei.

Am fost rugat să judec o competiţie de talie.
Trei femei m-au ales, s-au dezbrăcat şi s-au înfaţişat înaintea mea.
Prima înflorea în albeaţa ei, dulceaţă a feselor cu gropiţe rotunde.
A doua s-a aplecat, şi-a desfăcut picioarele albe şi petalele trandafirului purpuriu s-au zărit în treacăt.
Cea de a treia părea liniştită ca o mare calmă, cu tandre unduiri ale pielii coapselor sale delicate.
Însăşi zeiţa dragostei n-ar fi putut alege o învingătoare
Dintre aceste perfecte, magnifice frumuseţi.

Te-ai căsătorit cu o amazoană.
Şi casa ta este în război.
Caută prin vecini un seducător
Care din milă să-ţi răpească nevasta
Ca să te bucuri de o binecuvântată pace.

Sărutul femeii este atât de dulce,
Chiar dat în grabă în vârful buzelor.
Buzele ei sunt mai viclene decât ale mele
Niciodată nu se mulţumesc doar să atingă
Îţi sorb suflarea, înfiorându-te pe de-a-ntregul.

Dacă cele două mere pe care mi le-ai dăruit sunt, frumoaso, simbolul sânilor tăi,
Sunt încântat de stilul tău seducător.
Dar dacă ai de gând să pleci, eşti nemiloasă
Stârnind o asemenea flacără şi refuzând s-o stingi.
Nu fi mai crudă decât duşmanii mei.

Cu grijă, să nu fie văzută de mama sa,
Iubita mea mi-a dăruit câteva mere roşii.
Am avut sentimentul că a turnat peste ele nectarul dragostei
Căci de când am muşcat am fost cuprins de flăcări
Şi mâinile mele ţin acum două mere, tânjind după rotunjimea sânilor ei.

Poartă trei … pe frumuseţea ei, daruri ale celor trei graţii: pielea stârneşte totdeauna dorinţa, rotunjimile sunt făcute pentru dragoste, gura tandră, senzuală.
Trei fericiri: dragoste, dorinţă aprinsă, şoapte de fericire.

Ai tot atâta nevoie de accesorii, regina mea, precum un trandafir.
Nu ai nevoie de acoperăminte, ca o piatră preţioasă.
Pielea ta este mai bogată şi mai incandescentă decât perlele
Părul tău este negru şi lung
Ametistele sclipitoare nu sunt aşa de încântătoare ca ochii tăi.
Parfumul de trandafiri al buzelor tale
Şi mierea sânilor tăi
Sunt mărturii ale armoniei dragostei.
Atâtea minunăţii mă tulbură – iar ochii tăi albaştri îmi dau dulci speranţe.

M-am rugat adeseori să te am cu mine toată noaptea.

Să fiu numai un trandafir roşu
Atunci mâinile tale ar putea
Să mă aşeze între sânii tăi albi.
Dacă aş putea, m-aş preschimba în boare
Să te învălui atunci când rătăceşti pe malul mării
Să-ţi dezvelesc pieptul şi să mă joc cu el.

Dragostea este pe bună dreptate un pirat
Permanent în alertă, complet dezbrăcată,
asumându-şi riscurile.

 

Am avut norocul s-o găsesc singură
Am implorat-o, atingându-i călcâiele de ambră

Ai milă de un om aproape de moarte
Şi îndulceşte-i chinurile, ca să poată trăi

Cuvintele mele au impresionat-o, a plâns
Şi stergându-şi lacrimile
m-a strâns în braţe aşa de uşor
trăgându-mă către ea.

Când sunt lângă ea, cântăreţule,
mi-ar plăcea să cânt aşa cum o faci tu la instrumentul tău: degetele ating delicate
mai sus sau mai jos, până la acordul potrivit.

Ochii tăi, mâinile tale, sânii tăi, picioarele tale sunt incomparabile, din altă lume.
Ce binecuvântare să te văd, să te aud, să te ating, este extaz!
Zeu este cel căruia i te dăruieşti.

Apropie-te de mine, iubito,
Pune-ţi braţele după coapsele mele,
Să nu mai fie altcineva între noi
Apropie-ţi pieptul de al meu şi să ne unim buzele
Şi murmurul lor se va stinge în dulce tăcere.

Sânii ei tremură în mâinile mele
Buzele noastre se unesc pătimaşe
Alint gâtul de o albeaţă sclipitoare
Cu nestavilită frenezie.

Pieptul meu este lipit de pieptul ei,
Simt ascuţişul sânilor; buzele mele cântă fără încetare dulceaţa buzelor ei.
Trup lânga trup tot timpul.
Să vă mai spun că singurul nostru martor a fost o lampă de noapte cu grijă acoperită.


Jucam un joc intim cu Filipa
Cea cu ochi negri şi languroşi
Râzând de micile noastre nebunii:

Te-am ridicat la cer de douăzeci de ori,
Însă mâine vom bate recordul.
Cred că-mi apreciezi stilul.

Chiar cand vorbeam a a venit către mine
Şi i-am şoptit îmbătat:
Vorbind, folosesc cuvintele pentru a te chema.
Dacă aş şti să te seduc altfel, aş face-o cu totul.
Aşa că vino, vino...

Este aşa plăcută apa, când suferi de sete să savurezi o delicioasă băutură rece.
Este plăcut marinarilor, dupa o iarnă grea, să recunoască stelele primăverii.
Cu atât mai plăcut este pentru iubiţi să împartă acelaşi aşternut
Şi să celebreze riturile dragostei.

Lost Paradise

A man and a woman are tenderly making love in a one star hotel room (...)

A present-day Adam and Eve story.

Despre dragoste cu OVIDIU BOJOR

 

"Cred in tinerete fara batranete si in viata fara de moarte" 

Este academician, farmacist de renume si autor a zeci de carti si tratate de fitoterapie. Alpinist incercat in Himalaya si iubitor al lumii plantelor in toata profunzimea ei, Ovidiu Bojor e si un exemplu de viata. Are aproape 87 de ani, un tonus de invidiat si-un zambet care incalzeste inimi. Secretul lui? O iubire mare cat soarele, veche de 52 de ani

Invitaţie 4 noiembrie - concert pentru suflet

În cadrul evenimentului cultural Săptămâna Arhanghelilor va avea loc concertul extraordinar al trupei DEVAS, vineri 4 noimebrie, ora 20, la Clubul SNC din Constanta (Bd. Tomis nr 96). 

Intrarea este liberă!

Cei trei membri ai trupei DEVAS, Cristi, Ionuţ si Dragoş, împărtașesc idealul de a creea momente magice de încântare în spectacole care urmăresc trezirea sufletului și chiar atingerea stării de extaz cu ajutorul muzicii. Ele sunt dedicate unui public deschis și pregătit să se lase purtat către Divin pe aripi de îngeri (în limba sanscrită DEVAS).