Învingătorii

Dedic această postare prietenilor şi colegilor mei care m-au inspirat în aceste zile prin atitudinea lor de adevăraţi învingători. Succes Divin!

 
Învingătorul este omul lui mea culpa. Când învingătorul comite o greşeală, el spune: ”Am greşit!“, învaţă lecţia şi este atent să se transforme pentru a nu mai repeta acea greşeală.
Învinsul este omul lui tua culpa. Când învinsul comite o greşeală, el spune: “Nu e vina mea!” şi aruncă vina pe alţii, repetând apoi mereu aceeaşi greşeală.


Un învingător ştie că adversitatea este cel mai bun învăţător. El ştie că tot ceea ce se petrece are un sens divin şi exprimă Voinţa lui Dumnezeu, şi se abandonează plin de credinţă şi iubire Providenţei Divine pentru a-l conduce prin toate experienţele vieţii.
Un învins se simte victimă în faţa adversităţilor vieţii, plângându-se mereu şi neînvâţând niciodată aproape nimic din nici o experienţă, simţindu-se mereu ca o frunză în vânt sau ca o barcă fără cârmaci (în derivă).


Un învingător ştie că rezultatele acţiunilor lui depind de el şi caută să le ducă la bun sfârşit. El îşi asumă în totalitate responsabilitatea propriilor fapte, precum şi a propriilor stări interioare.
Un învins crede în existenţa ghinionului, folosind aceasta ca pe o justificare a eşecurilor sale, şi adeseori îi învinovăţeşte pe ceilalţi pentru stările lamentabile în care se complace.


Un învingător munceşte mult, îşi oferă ajutorul plin de dăruire celor care au nevoie de el, dar îşi creează şi suficient timp liber pentru el însuşi.
Un învins este o persoană mereu ”foarte ocupată”, care nu are timp nici pentru ai lui, nici pentru a-i ajuta pe alţii, şi adeseori îşi pierde timpul cu lucruri mărunte, inutile.


Un învingător înfruntă provocările una câte una şi în cazul lui este evidentă zicala populară ”Ceea ce nu te doboară te face mai puternic“.
Un învins evită provocările şi nu îndrăzneşte să le înfrunte, iar lui i se aplică zicala ”Nu fiindca (lucrurile acestea) sunt grele nu avem curaj, ci fiindca nu avem curaj ele sunt grele“ (Seneca).


Un învingător promite, îşi dă cuvântul şi şi-l ţine.
Un învins face promisiuni, dar evită să dea vreo asigurare deoarece el ştie că nu va fi în stare să o respecte.


Un învingător spune “Sunt bun, dar voi fi şi mai bun!”. El se perfecţionează în permanenţă şi nu îşi compară rezultatele decât cu propriile rezultate anterioare.
Un învins spune: “Nu sunt chiar aşa de rău ca mulţi alţii…”, şi, pentru că nu îşi foloseşte calităţile şi aptitudinile cu care a fot înzestrat, atingând măiestria măcar în una dintre ele, el rămâne un om mediocru.


Un învingător ascultă cu atenţie, înţelege profund şi apoi răspunde, contribuind plin de iniţiativă şi entuziasm.
Un învins doar aşteaptă până când îi vine rândul să vorbească, având mereu o atitudine pasivă şi conformistă.


Un învingător îi respectă pe cei ce ştiu mai mult decât el, şi urmăreşte să înveţe ceva de la ei. În general el învaţă şi din experienţele celorlalti, şi admiră plin de transfigurare calităţile lor. 
Un învins se împotriveşte celor care ştiu mai mult decât el şi doar le critică defectele, adeseori bârfind plin de invidie pe seama celorlalţi.


Un învingător spune: ”Trebuie să existe o cale mai bună de a o face…“ şi va căuta soluţiile cele mai eficiente şi pentru binele comun cel mai mare.
Un învins spune: ”Aşa am făcut-o întotdeauna!”, dorind să menţină doar ceea ce convine interesului lui personal.


Un învingător este o parte din soluţie. El este adeseori ”omul potrivit la locul potrivit“.
Un învins este o parte din problemă. ”El ramâne cu braţele încrucişate, considerând că şi răul, şi binele se înscriu în fatalitate“ (Malraux).


Un învingător ţine seama de ”cum se vede zidul în întregime” şi lucrează anticipând cu multă încredere şi speranţă rezultatul plin de succes.
Un învins vede numai ”cărămida pe care trebuie să o pună”, renunţând adeseori datorită deznădejdii şi îndoielilor de care se lasă copleşit.

(text adaptat după Biblia Învingătorului - autor anonim)

UN DAR TUTUROR ÎNVINGĂTORILOR

Marii căpitani se formează în lupta cu marea agitată. Spaima la nenorocire aduce altă nenorocire. (arab)

Nehotărâtul a primit şi o sută de lovituri de bici şi o sută de lovituri de baston. (arab)

Dacă este să vină primejdia, vine şi stând în casă. (armean)

Cine este adevăratul erou? Cel care are mult curaj faţă de sine însuşi. (chinez)

Fă-ţi datoria şi nu te teme de nici o răzbunare. (egiptean)

Şi pisica ajunge tigroaică dacă trăieşte în pădure. (indian)

Întreaga apă a mării nu-i ajunge decât la genunchi celui care nu se teme de moarte. (indian)

Arborele desfrunzit este iubitul uraganelor. (indian)

Un singur fricos dăuneaza unei armate întregi. (turc)

Omul curajos nu-şi scurtează viaţa înfruntând pericolele. Fricosul nu şi-o păstrează chiar dacă-i precaut. (Abu al-’Ala’ Al-Ma’ Arri)

Nu vă ataşaţi decât de oamenii vrednici de stima; evitaţi mai presus de orice compania celor laşi; nimeni nu îi respectă, nici măcar cunoscuţii lor. (Alceu)

Îndrăzneala este începutul acţiunii. (Democrit)

Bărbăţia micşorează loviturile sorţii. (Democrit)

Nenorocirea osteneşte. Vânturile nu suflă mereu cu aceeaşi turbare. Norocul fericiţilor are un sfârşit. Totul trece, totul se schimbă; omul cu sufletul întreg se încrede până la urmă în speranţă. Deznădejdea este laşitate. (Euripides)

Trebuie să îndrăznesc, fie că izbutesc fie că nu. (Euripides)

Omul cu adevărat superior este omul prudent atunci când chibzuieşte, pentru că analizează toate riscurile posibile, dar care este cutezător când trebuie sa acţioneze. (Herodot)

Sufletul mi-i curajos, căci am îndurat multe suferinţe pe valuri şi-n război. După ele poate să vină şi asta. (Homerus)

Si zeul ajută o îndrazneală justificată. (Menander)

Mâhnirea ştie să născocească împotriva ei însăşi rele de două ori mai mari decât realitatea. (Philemon)

Lucrul de care te temi se întâmplă mai iute decât acela pe care-l speri. (Syrus)

În împrejurari critice îndrăzneala preţuieşte foarte mult. (Syrus)

Când marea este liniştită, oricine poate fi cârmaci. (Syrus)

Când sufletul şovăie, este de ajuns un mic impuls ca să-l îndrepte într-o parte sau alta. (Terentius)

Cine se teme să întreprindă ceva cu hotărâre, aceluia nu-i foloseşte la nimic o (întreagă) comoară de cunoştinţe; oare lampa luminează orbului ceva chiar când o ţine în mână? (Hitopadeca)

Ce nu-i dat să se întâmple, nu se-ntâmplă; ce este dat să se întâmple, nu se poate altfel; de ce nu se bea antidotul acesta, care înlătura otrava grijii? (Hitopadeca)

Dacă nu se expune la primejdii, omul nu vede fericirea; dacă însă riscă, atunci, dacă traieşte – o vede. (Mahabharata)

Fericirea supremă este anevoie de dobândit, atâta timp cât omul nu face o sforţare eroică. (Pancatantra)

Cei viteji nu-şi pierd curajul, chiar când soarta se arată înfricoşătoare; după cum oceanul nu poate fi sleit, oricât de grozavă ar fi arşiţa care seacă lacurile. (Pancatantra)

Fără curaj, nu se trece peste o nenorocire, chiar (dacă-i) foarte mică. (Somadeva)

Nenorocirile fug (departe) de cei curajosi, ca si cum le-ar fi frica de acestia. (Somadeva)

Fricoşii sunt nechibzuiţi. (Somadeva)

Pe cel neîntreprinzător, lăsător, fatalist şi lipsit de bărbăţie, zeiţa fericirii nu vrea să-l îmbrăţişeze, ca şi o femeie tânără pe un bătrân. (Tantrakhyayika)

Ceea ce trebuie să se întâmple are deschise porţile pretutindeni.(Kalidasa)

Curajul sufletesc depăşeşte puterile fizice. (Baltasar Gracian)

Curaj mare, noblete mare. (Baltazar Gracian)

Când lipseşte curajul ştiinta nu dă roade. (Baltasar Gracian)

Unul din efectele fricii este că ne rătăceşte simţurile şi face ca lucrurile să ne pară altfel decât sunt. (Cervantes)

A învinge fără primejdie înseamnă a triumfa fără glorie. (Corneille)

Teama de pericol este de o mie de ori mai îngrozitoare decât pericolul prezent, şi neliniştea pe care ne-o provoacă previziunea răului este mai de nesuportat decât răul însusi. (Daniel Defoë)

„Noroc”- ăsta-i numele pe care cei slabi îl dau curajului. (G. Duhamel)

Mulţi au avut aptitudini extraordinare; însă fiindcă n-au avut curaj, ei au trăit ca nişte morţi şi au sfârşit prin a fi îngropaţi în inactivitatea lor. (Gracian)

Posibilul întreabă Imposibilul: “Unde stai?” Imposibilul răspunde: “În visurile slăbănogilor”. (Tagore)

Curajul presupune organizarea speranţelor. Or, apaticii tocmai la aceasta renunţă – la organizarea speranţelor. Şi rămân cu braţele încrucişate, considerând că şi răul, şi binele se înscriu în fatalitate. (André Malraux)

Superstitia este religia sufletelor slabe. (Edmund Burke)

Caracteristica adevăratului eroism este tenacitatea. (Emerson)

Nu zăbovi să te încumeţi, atunci când mulţimea cutreieră nehotarâtă; este în stare să facă totul omul nobil, care înţelege şi apucă iute. (Goethe)

Adevăratele calităţi ale unui comandant se manifestă în luptă. Lupta este cel mai sever examinator care stabileşte adevărata capacitate a fiecăruia. (J. K. Bagramean)

Prima condiţie a victoriei este sacrificiul. (J. Galsworthy)

Este poate o datorie să vezi prezentul în culori mai negre decât este de fapt: pentru ca din aceasta vedere să izvorască o luptă mai hotarâtoare spre mai bine. (Lucian Blaga)

Curajul este ceva care se formează, care trăieşte şi moare – care trebuie întreţinut la fel ca şi armele. (N. Iorga)

Curajul este vederea peste propria fiinţă şi peste orice primejdie, a unui scop. (René Quiton)

        

''...Şi Dumnezeu creă femeia după propriul Ei chip...'' (Rassouli)

Memoria

   

     

''Femeile din picturile mele exprimă mireasma şi esenţa feminităţii asa cum eu o percep şi o experimentez în femeile pe care le cunosc. Multe îmi spun că recunosc ceva din ele însele în portretele mele feminine. Am ajuns să intuiesc că ceea ce se reflectă pe pânzele mele este natura feminină a sufletului care există atât în femei cât şi în bărbaţi.''

''Misterul femeii este ascuns în adâncul inimii.
Inocenţa ei e protejată în imbraţişarea ce o învăluie asemenea petalelor de trandafir învăluind bobocul.
Secretele naturii ei sunt revelate atunci când lumina spiritului iubirii îi contemplă plenitudinea fiinţei, iar înflorirea deplină a frumuseţii ei se deschide numai în prezenţa acelor prieteni ai inimii, care cu adevărat îi preţuiesc libertatea.''

 
''Natura plină de compasiune a femeilor este una din cele mai preţioase comori ce ni se dăruie. Este o energie, o lumină specială, şi o capacitate de a iubi care răsare dintr-o adâncă dorinţă a femeilor, care dăruiesc din ele însele şi pot avea grijă de ceilalţi...

Cred că această calitate ar putea revoluţiona lumea dacă am putea cu adevărat să încurajăm şi să susţinem implicarea femeilor.''

CEA CARE ADUCE RĂSĂRITUL
''Femeia sculându-se în tăcerea nopţii pentru a veghea,
oferind lumina compasiunii ei şi rugăciune pentru întreaga creaţie, iar Soarele răsărind pentru a întâlni chipul ei radios..
Bucuria şi încântarea unui elan launtric
ce împodobeşte răsăritul cu strălucirea sufletului..''

Ceea ce înfăţişez ca putere feminină în creaţia mea artistică nu este doar o frumuseţe exterioară cu care să te delectezi; este o strălucire care radiază dinlăuntru, şi care înconjoară inima.

Prin expresiile mele artistice, eu ridic o oglindă care reflectă frumuseţea interioară a femeilor, în timp ce arată disponibilitatea lor de a fi vulnerabile, ştiind că abandonul este cheia secretă către propria lor forţă. Energia iubirii este cheia către puterea feminină a compasiunii.

Speranţa mea este că imaginile pe care le creez le va încuraja pe femei să se vadă pe ele însele într-o lumină nouă şi va invita implicarea şi participarea lor la evoluţia creşterii colective în toate aspectele vieţii.

Ca bărbat din Orientul Mijlociu, am crescut într-o cultură foarte opresivă faţă de femei. Multe din ele fiind acoperite de văl, am început să-mi imaginez şi să mă conectez la frumuseţea lor interioară. În final aceasta mi-a devenit o călăuză atât în viaţă cât şi în artă.

Ceea ce m-a atras a fost misterul a ceea ce era invizibil, şi astfel am început să exprim ceva mai profund decât aparenţa exterioară. Mă aventuram în necunoscut, iar procesul m-a ghidat către o călătorie interioară care mi-a aprins inima şi mi-a trezit sufletul.

Am ajuns să pictez lumina misterioasă a unei energii radioase care a devenit o metaforă pentru iubire, pentru adevăr, pentru lumină şi pentru viaţa însăşi. Este o viziune care mă conectează cu dorurile şi aspiraţiile tuturor celor care contemplă şi răspund la arta mea.

Cu fiecare imagine pe care o creez, eu nu pictez doar încă o femeie frumoasă. Imaginile mele sunt menite să fie un omagiu adus potenţialului tuturor femeilor, iar intenţia mea este să-mi arăt recunoştinţa pentru extraordinara lor capacitate de a fi ghidate de o înţelepciune intrinsecă şi de iubirea lor plină de compasiune.

Această energie este comoara noastră cea mai preţioasă, fiindcă este ceea ce ne trebuie pentru a ajuta să se trezească, să se ilumineze şi să se transforme toate inimile pe tot cuprinsul lumii.

***

Rassouli este cunoscut în comunitatea artelor ca un artist ce reflectă în picturile sale misticismul şi spiritualitatea Orientului Apropiat folosind tehnici de pictură europeane. Ceea ce rezultă pe pânze este o perspectivă atemporală ce radiază lumina divină creatoare prin forma puterii şi frumuseţii feminine.

 

Imaginile feminine pe care el le pictează nu sunt create după modele, ci ele se ivesc din profunda lui viziune sufletească a frumuseţii care s-a născut din forţa şi compasiunea femeilor care i-au influenţat viaţa.

Artist, vizionar, conferenţiar, profesor înzestrat şi ghid în elevarea conştiinţei şi dezvoltarea creativităţii, Rassouli a creat un curent internaţional cu stilul său unic. Ceea ce face unică arta sa este modul în care el translatează pe pânză experienţa spirituală din subconştient, prin meditaţie la răsăritul soarelui.

Tonurile sale vibrante şi amestecurile de culori pline de bucurie combinate în modele circulare de vîrtejuri creează un stil unic de pictură pe care el l-a numit FUSIONART (Arta fuziunii), un stil pe care Rassouli l-a patentat şi este acum predat multor artişti de pretutindeni.

 

 

 (traducere după citate de Freydoon Rassouli)

Ramura furată

 

    

    

Ne vom strecura noaptea
să furăm
o ramură înflorită

Vom sări zidul
în întunericul unei grădini străine,
două umbre într-o umbră.

Iarna încă nici n-a trecut
şi mărul se arată,
preschimbat pe neaşteptate
într-o cascadă de flori mirositoare.

Vom pătrunde în noapte,
vom ajunge până la firmamentul ei tremurător,
şi mâinile tale mici, şi mâinile mele
vor fura stelele...

Şi în vârful picioarelor,
în casa noastră,
prin noapte şi umbră,
va pătrunde odată cu paşii tăi
pasul mut al parfumului,
şi,
cu picioarele înstelate,
trupul limpede al primăverii.

 (Pablo Neruda)

Darul Umilinţei

Sfânta Maria, cu pruncul Iisus în braţe, s-a hotărât să vină pe Pământ ca să viziteze o mănăstire. Călugării, mândri foarte,  au făcut un şir lung şi fiecare s-a înfăţişat în faţa Sfintei Fecioare pentru a I se închina. Unul a declamat poeme frumoase, altul I-a arătat miniaturile sale pentru Biblie, al treilea I-a recitat numele tuturor sfinţilor. Şi aşa unul după altul, fiecare călugăr şi-a adus omagiul Maicii Domnului şi Pruncului Iisus.

Dar ultimul din şir era cel mai umil călugăr din mănăstire, care niciodată nu învăţase înţeleptele scrieri ale epocii. Părinţii lui fuseseră oameni simpli care lucrau la un vechi circ din împrejurimi, şi tot ce-l putuseră învăţa era să arunce mingi în sus şi să facă câteva jonglerii.

Când a venit rândul acestuia, ceilalţi călugări au vrut să pună capăt închinăciunilor, pentru că fostul scamator nu avea nimic important de spus şi putea strica imaginea mănăstirii. Dar călugărul simţea, în adâncul sufletului, o dorinţă arzătoare să dăruiască ceva lui Iisus şi Sfintei Fecioare.

Ruşinat, simţind privirea mustrătoare a fraţilor lui, a scos câteva portocale din sutană şi a început să le arunce în sus şi să jongleze cu ele, aşa cum ştia el.

Şi doar în acel moment Pruncul Iisus a zâmbit şi a început a bate din palme în braţele Sfintei Marii. Şi Maica Domnului numai lui i-a întins braţele, lăsându-l să-l atingă pe Prunc.

***

Viaţa este Umilinţă, mai ales pentru fiinţele umane care sunt dispuse să o îmbrăţişeze, cu iubire nesfârşită, cât mai des, aprofundând-o în felul acesta pentru a-i descoperi tainele.

Umilinţa este şi rămâne întotdeauna antidotul cel mai sigur

împotriva orgoliului.

Umilinţa este începutul înţelepciunii şi totodată ea este şi rămâne

o adevărată piatră de încercare a meritului.

Umilinţa este şi rămâne, împreună cu iubirea, rădăcina oricărui bine divin

şi a tuturor binefacerilor dumnezeieşti care o însoţesc.

În aproape orice situaţie, virtutea este umilinţă;

atunci când se manifestă din plin în inimă, ea ni se revelează ca fiind

ceva profund, insondabil.

În cazul celui care oferă ajutor, umilinţa este bunăvoinţă,

iubire şi compasiune.

În vorbire, umilinţa este sinceritate spontană.

În cazul aceluia care îi conduce sau îi ghidează pe ceilalţi,

umilinţa este ordine şi dreptate.

În cazul acţiunilor divine, binefăcătoare, umilinţa este abilitate,

şi ea se manifestă într-un mod armonios, exact aşa cum se cuvine,

în cazul fiecărei ocazii binevenite.

Atunci când nu se angajează în lupte care nu sunt îndreptăţite,

umilinţa este admirabilă şi cu adevărat ireproşabilă.

Fiinţa umană care ajunge la o reală cunoaştere de sine nu se consideră niciodată mai mare decât este ea cu adevărat în proprii săi ochi şi nu se mai lasă amăgită de o deşartă plăcere, în cazul laudelor care îi sunt, eventual, aduse de alte fiinţe umane. O asemenea fiinţă umană consideră, într-un mod înţelept, că este cu mult mai de preţ să fii un umil virtuos decât un bogat orgolios.

Cei înţelepţi afirmă că o faptă bună, oricât de mică sau de neînsemnată ar fi, atunci când este înfăptuită de noi cu umilinţă, în secret, fără a fi însufleţiţi de dorinţa ca ceilalţi să o cunoască, este cu mult mai plăcută în faţa lui Dumnezeu decât zece alte fapte bune care sunt făcute

datorită dorinţei de a ne face cunoscuţi.

 

(povestire de Palo Coelho si citate de Gregorian Bivolaru)

Zeiţa Vânătorii - o poveste despre iubirea din noi

Artemis era zeiţa supremă a vânătorii, căci ea ştia să vâneze fără nici un efort. Ea îşi putea împlini foarte uşor nevoile şi trăia într-o armonie perfectă cu pădurea. Toate vietăţile din pădure o iubeau pe Artemis, şi considerau că a fi vânat de ea este o adevărată onoare. Artemis nu părea să vâneze vreodată. Tot ceea ce îşi dorea venea direct la ea. Aşa se explică de ce era cea mai bună în arta vânătorii, dar pe de altă parte ea însăşi era o pradă foarte dificilă. Forma ei animală era aceea a unei căprioare magice, aproape imposibil de vânat.

Artemis trăia într-o armonie perfectă cu pădurea, până când într-o zi regele i-a dat o poruncă lui Hercule, fiul lui Zeus, aflat în căutarea propriei sale transcendenţe. Porunca era ca Hercule să vâneze căprioara magică a Artemisei. Hercule nu a refuzat, căci el era fiul neînvins până atunci al lui Zeus. El s-a dus aşadar în pădure să vâneze căprioara. Aceasta l-a văzut pe Hercule, dar nu s-a temut de el. Ea l-a lăsat pe Hercule să se apropie de ea, dar când acesta a încercat să o captureze, a fugit. Singura şansă a lui Hercule de a prinde căprioara era să devină un vânător mai bun decât Artemis.

El l-a chemat în ajutor pe Hermes, mesagerul zeilor, cea mai rapidă fiinţă din univers, şi l-a rugat să îi împrumute aripile sale. Acum Hercule era la fel de rapid ca şi Hermes, şi în curând prada cea valoroasă se afla în mâinile sale. Vă puteţi imagina reacţia Artemisei. Fusese vânată de Hercule, şi evident că dorea să se răzbune. Dorea să-l vâneze la rândul ei pe Hercule, şi a făcut tot ce i-a stat în puteri să-l captureze, dar între timp, Hercule devenise el însuși cea mai dificilă pradă între toate. Hercule era perfect liber, şi oricât de mult a încercat, Artemis nu a reușit să-l captureze.

Artemis nu avea nevoie de Hercule. Dar ea a simțit o nevoie puternică de a-l avea. Totul nu era decât o iluzie. Ea a crezut că s-a îndrăgostit de Hercule şi l-a dorit pentru ea. Singurul gând care i-a mai rămas în minte a fost acela de a pune mâna pe Hercule, iar pe măsură ce acest gând se transforma într-o obsesie, ea şi-a pierdut fericirea.

Artemis a început să se schimbe. Nu mai era în armonie cu pădurea, căci acum vâna pentru plăcerea de a prinde prada. Artemis şi-a încălcat propriile reguli şi a devenit un prădător. Animalele au început să se teamă de ea; întreaga pădure o respingea, dar Artemisei nu-i păsa. Ea nu mai vedea adevărul, căci nu se mai gândea la altceva decât la Hercule.

Hercule avea multe sarcini de îndeplinit, dar câteodată se mai ducea în pădure să o viziteze pe Artemis. De fiecare dată când făcea acest lucru, Artemis făcea tot ce-i stătea în puteri pentru a-l captura. Atunci când era împreună cu Hercule ea era extrem de fericită, dar ştia că el urma să plece, aşa că a devenit geloasă şi posesivă. Atunci când Hercule pleca de lângă ea, suferea şi plângea. Îl ura pe Hercule, dar îl şi iubea totodată.

Hercule nici nu bănuia ce se petrecea în mintea Artemisei; el nu şi-a dat seama că ea îl vâna. Mintea lui nu putea să accepte că şi el ar putea fi o pradă. Hercule o iubea şi o respecta pe Artemis, dar nu acest lucru îl dorea ea. Artemis dorea să-l controleze, să îl vâneze aşa cum face un prădător. Evident, toată lumea din pădure a observat diferenţa, mai puțin ea. Ea a rămas convinsă că este zeiţa supremă a vânătorii. Nu şi-a dat seama că a căzut. Nu a realizat că pădurea s-a transformat dintr-un paradis într-un iad, căci odată cu ea au căzut şi ceilalţi vânători; au devenit cu toţii prădători.

Într-o zi, Hermes şi-a asumat forma unui animal, şi tocmai când Artemis era pe punctul de a-l distruge, el a redevenit zeu, iar ea şi-a redescoperit înţelepciunea pierdută. Hermes i-a dat astfel de înţeles că a căzut. După ce şi-a recăpătat conştiinţa de sine, Artemis s-a dus la Hercule să-şi ceară iertare. Cauza căderii ei fusese importanţa de sine. În timp ce vorbea cu Hercule, ea şi-a dat seama că nu-l ofensase niciodată, căci el nu ştia ce se petrecea în mintea ei. Apoi, Artemis a privit în jur şi a văzut ce făcuse din pădurea ei dragă. Şi-a cerut iertare de la fiecare floare şi de la fiecare animal, şi a redescoperit astfel iubirea.

Şi astfel, Artemis a redevenit zeiţa supremă a vânătorii.

***

V-am spus această poveste pentru a scoate în evidenţă faptul că noi toţi suntem vânători, dar simultan suntem şi o pradă. Ce anume vânăm? Noi vânăm tot ceea ce ne poate satisface nevoile. Atunci când mintea se identifică cu trupul, aceste nevoi sunt foarte iluzorii şi de cele mai multe ori ele nu pot fi îndeplinite. Atunci când vânăm nevoile ireale ale minţii, noi devenim prădători, căci vânăm ceva ce nu avem cu adevărat nevoie.

Oamenii vânează iubirea. Ei simt nevoia să facă acest lucru deoarece sunt convinşi că iubirea le lipseşte. Nedându-şi seama că iubirea există în inima lor, ei o vânează la alte persoane, deşi acestea sunt la fel ca ei, inconştiente de iubirea din inima lor. Nimeni nu se iubeşte pe sine, deci cum ar putea ei să iubească pe altcineva? Oamenii îşi creează astfel o nevoie foarte mare, care nu este reală, şi continuă să o vâneze, dar în locuri greşite, căci nici ceilalţi oameni nu au iubirea pe care o caută ei.

Când a devenit conștientă de căderea ei, Artemis a redevenit cea care fusese, fiindcă ceea ce căuta ea se afla deja în interiorul ei. Acelaşi lucru este valabil pentru noi toţi, căci noi suntem precum Artemis după cădere şi înainte de mântuire. Noi vânăm iubire.

Vânăm dreptate şi fericire. Îl vânam pe Dumnezeu, dar Dumnezeu se află în interiorul nostru.

Povestea vânătorii căprioarei magice ne învaţă că noi trebuie să practicăm vânătoarea în interiorul nostru. Aceasta este esenţa poveştii. Dacă vă veţi aminti de povestea Artemisei, veţi descoperi iubirea dinlăuntrul dumneavoastră. Oamenii care se vânează reciproc pentru iubire nu vor fi niciodată satisfăcuţi; ei nu vor găsi niciodată iubirea de care au nevoie alături de alţi oameni. Cea care simte această nevoie este mintea, dar nimeni nu poate împlini nevoia minţii, căci iubirea nu este acolo. Ea nu este niciodată acolo.

Iubirea pe care o căutăm cu toţii se află în interiorul nostru, dar este o pradă greu de cucerit. Este atât de dificil să vânezi în interiorul tău pentru a scoate la lumină iubirea care există acolo. Pentru aceasta, trebuie să fii foarte rapid, la fel de rapid ca şi Hermes, căci dacă nu te concentrezi perfect, totul te poate distrage de la scopul tău. Tot ceea ce îţi captează atenţia te împiedică să îţi atingi scopul: să vânezi prada, adică iubirea din interiorul tău. Cine reuşeşte să o captureze îşi dă însă seama că iubirea din interiorul lui creşte din ce în ce mai puternică, împlinindu-i toate nevoile. El descoperă astfel fericirea.

(fragmente din ''Arta de a iubi'' de Don Miguel Ruiz)

Iubire...

I fly with you my love

   

                    Da, ştiu bine că aceasta-i dragostea Ta, o, Iubit al inimii:

                    această lumină de aur ce joacă pe frunze,

                    norii leneşi care lunecă pe cer

                    şi zefirul trecător ce-şi lasă boarea pe fruntea mea;

                    ochii mei s-au spălat în lumina dimineţii -

                    e vestea Ta inimii mele.

                    Faţa Ta se pleacă din marea-i înălţime,

                    ochii Tăi s-au cufundat în ochii mei

                    şi la picioarele Tale bate inima mea.

* * *

                    El este cel mai dinlăuntru,
                    cel ce-mi trezeşte mugurul fiinţei
                    cu tainice, profunde-atingeri.
                    El este cel ce-şi pune vraja peste ochii mei
                    şi cu o dulce încântare cântă
                    pe harpa inimii mele,
                    în schimbătoarele cadenţe de plăcere şi durere...
                    El este cel ce ţese pânza MAYA
                    în pieritoare mantii de-aur şi argint,
                    Şi zilele vin şi zilele trec,
                    şi el este cel ce deapururi
                    îmi mişcă inima sub mii de nume,
                    sub mii de măşti şi-atâtea delirante bucurii
                    şi-amarnice mâhniri. 

***

                    Pe Cea care dintotdeauna locuieşte

                    în adâncul fiinţei mele, ascunsă în umbră,

                    pe Cea care niciodată nu şi-a înălţat aripa în lumina dimineţii,

                    O învelesc în ultimul meu cânt,

                    Doamne-al meu,

                    ca să Ti-o închin ca dar suprem.

                    Cuvintele i-au adus dragostea,

                    dar n-au cucerit-o;

                    zadarnic nădejdea lor îşi întinde spre Ea braţele aprinse.

                    Am hoinărit peste mări şi ţări

                    şi am păstrat-o în adâncul inimii mele;

                    în jurul Ei s-au înălţat şi s-au prăbuşit biruinţele

                    şi înfrângerile vieţii mele.

                    Ea domneşte peste cugetările şi faptele mele,

                    peste somnul şi visele mele

                    şi totuşi locuieşte departe şi singuratic.

                    Mulţi au bătut la poarta mea, au cerut-O

                    şi s-au întors fără nădejde.

                    Nimeni pe lume nu i-a văzut vreodată faţa;

                    Ea aşteaptă s-o recunoşti Tu.

(versuri de Rabindranath Tagore)